Sub alt colţ de cer

de Paul Krizner
„Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.”
Emil Cioran

Ne-am întâlnit, Doamne, sub un alt colţ de cer; nu-Ţi cer nimic. Totul în jurul meu este o tăcere mistică în care doar clopotele de dincolo de munte se mai aud, pierdute undeva în vânt. Este atât de minunat aici, asfinţitul de soare ce pleacă parcă emotiv dintre noi; mă face să simt acest colţ de cer unde lumina rămâne, în ciuda plecării mele atât de departe. Nu mai pot face nimic; tac şi privesc cuvintele cum apun printre atâţia spini unde nu poţi să spui nici măcar un simplu te iubesc.
Aici aşteptarea este atât de plăcută şi veşnicia atât de aproape, aici cerul este în noi şi noi facem parte din acest colţ de cer unde nimeni, dar absolut nimeni, nu îndrăzneşte să ne deranjeze. Doamne, am atâtea lucruri să-Ţi spun de când nu Te-am mai căutat! Aici parcă timpul primeşte alte dimensiuni, este mai aşezat, mai liniş­tit, este timpul fiecărei clipe menite să trăiască fericită în firea noastră, aici, sub acest colţ de cer nu mai suntem decât noi cu generaţiile trecute în inima noastră, clipa devine veşnicie şi veşnicia – timpul sacru al vieţii.
Toţi se grăbesc, toţi au priorităţi fără să vadă frumuseţea unui cer înstelat de care se bucură până şi îngerii în ceruri. Doamne, ce au păţit toţi de nu mai caută, ce au păţit de nu-şi mai ridică privirea în sus spre splendoarea cerului acolo de unde cad picături de veşnicie? S-au obişnuit să stea cu fruntea plecată spre pământ, dar parcă inutil, Doamne, aici în vârf de munte, sub acest colţ de cer, unde codrii de stejar se înalţă falnic, adăpostind sute, poate chiar mii de vietăţi. Aici trăiesc o armonie a lor, ca o mărturie a mâinilor Tale, de care au fost creaţi, şi totuşi, cea mai nobilă făptură, omul, este undeva jos, la picioarele stejarilor, pregătind toporul răutăţii pentru a distruge orice cunoaştere a Ta din împrejurările reale ale vieţii.
De ce, Doamne, nu vrea să fie fericit sub acest colţ de cer, unde ochii sunt desfătaţi cu frumuseţea munţilor şi auzul cu sunetul izvorului ce se repede cu apa lui curată? De ce cântecele păsărelelor, a sutelor ce dau un concert parcă din
Anotimpuri la care a meditat mult Vivaldi, nu vor să le simtă în inima lor? Doamne, am atâtea să te întreb… pentru că aici, sub acest colţ de cer, parcă nu mai sunt decât pentru lumea de sus şi prea puţin mai aparţin celei care mă aşteaptă în vale. De ce nu vin toţi ca la un ospăţ, unde harul este omniprezent, iar iubirea Ta – gazdă, de ce nu vor să vadă lumea şi cu alţi ochi sau prin prisma altui timp ce nu se grăbeşte înspre niciunde, ci merge odată cu noi, nici mai repede, nici mai încet?
Când eram student am citit despre poetul şi eseistul american Ralph Waldo Emerson (1803-1882); era un pastor unitarian, dar într-o lucrare de-a sa afirma că „Cerul este pâinea zilnică a ochilor”. El vedea această minunăţie a cerului atât de puternică, încât frumuseţea celestă reprezenta hrană, chiar pentru suflet aş zice eu. Astfel, înţeleg şi dorul pe care-l avea Immanuel Kant, marele filosof şi gânditor german din perioada iluminismului (1724-1804), când voia „cerul înstelat deasupra mea, iar legea morală în mine”.
Continuare în numărul viitor



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni