Sub alt colţ de cer

„Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.”

Emil Cioran

 

Urmare din numărul trecut

 

Ne-am întâlnit, Doamne, sub un alt colț de cer; nu-Ţi cer nimic. Totul în jurul meu este o tăcere mistică în care doar clopotele de dincolo de munte se mai aud, pierdute undeva în vânt. Este atât de minunat aici, asfinţitul de soare ce pleacă parcă emotiv dintre noi; mă face să simt acest colţ de cer unde lumina rămâne, în ciuda plecării mele atât de departe. Nu mai pot face nimic; tac şi privesc cuvintele cum apun printre atâţia spini unde nu poţi să spui nici măcar un simplu te iubesc. […]

Aici, sub acest colţ de cer, găseşti şi veşnicia şi timpul împreună, fără să se amestece: veşnicia, pentru că Dumnezeu este mai aproape cu cât tu te îndepărtezi de materialismul lumii şi timpul, pentru că, în trup fiind, eşti sortit ca prin bătaia inimii să se scurgă pe rând clipe… dar clipe sfinte, care-ţi devin picături de veşnicie, gustând cu fiecare minut trecut mai mult din dulceaţa veşniciei. Da, aici, sub acest colţ de cer, toate se văd altfel, mult mai frumoase şi mai minunate. Dragostea este o regină între virtuţi ce te îmbrăţişează fără să te sufoce.

Răbdarea este asemeni unei stele căzătoare ce îţi dă senzaţia că undeva, departe, a apus, dar nici vorbă. Smerenia este a soarelui, care pleacă fără să spună ceva, ştiind că mâine va fi din nou printre noi. Dumnezeu este lângă tine, având tu o siguranţă şi nu te lasă nici atunci când tu te depărtezi de El.

De aici iubirea nu este patimă; este nobleţe, este bucuria sufletelor de a se întâlni fără să-şi mai spună vreun cuvânt, este minunăţie care nu se termină, nu se consumă inutil, ci se desăvârşeşte în fiecare om, în fiecare fiinţă pe care Dumnezeu a lăsat-o sub acest colţ de cer. Iubirea este uneori mister, alteori trăire atât de puternică, încât nu-ţi mai aparţii sub nicio formă, te oferi spre bucurie şi spre ajungerea la cunoaşterea iubirii veşnice, ce coboară din înaltul cerului. Toate sunt altfel aici, şi totuşi, prea puţini suntem, şi simt un paradox în sufletul meu – acela că toţi trăim sub acelaşi cer, dar prea puţini îl mai vedem, prea puţini ne mai bucurăm de el sau prea puţini avem aceleaşi orizonturi, poate şi din cauza unor inimi împietrite în care nu poate reflecta splendoarea cerului ca fărâmă din splendoarea lui Dumnezeu.

Uneori sufletul fiecăruia dintre noi ar trebui să fie asemeni cerului; de fapt cerul ar trebui să se reflecte în suflet, în acel suflet curat, plin de dor şi de dragoste celestă, plin de nostalgie şi de bucurie hristică, acel suflet care uneori parcă plânge după ceea ce avusese şi pierduse, dar speră, nădăjduieşte ca măcar odată ochii lui să mai poată vedea frumuseţea de atunci când cerul parcă era pe pământ sau omul mai aproape de Dumnezeu.

Şi totuşi de ce nu veniţi şi voi sub acest colţ de cer…?

 

Paul Krizner



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni