De ce Adame, …de ce?

de Paul Krizner

Am căzut prin păcat,
dar ne ridicăm prin căinţă.
Sfântul Vasile cel Mare
Demult, de foarte demult, odinioară, când cerul era pe pământ, când toate au fost create pentru om, pentru un singur om, totul era frumos şi binecuvântat, totul era lumină şi har. Lumea a fost bună foarte, cum afirmă referatul biblic despre creaţie, şi Dumnezeu se plimba în răcoarea serii prin acest ţinut numit Rai. Atunci
animalele nu cunoşteau setea de sânge, atunci exista o ordine a lumii în care totul, dar absolut totul vibra de prezenţa existenţială a lui Dumnezeu.
Iubirea dumnezeiască, frumuseţea şi dragostea defineau vremurile de atunci, lumea după care şi azi plânge Adam-ul din noi. Omul era stăpân peste toate, el a fost cel care a dat nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi peştilor mării, el a fost încununarea creaţiei, el a fost măreţia Raiului, el a fost singurul creat după chipul lui Dumnezeu, în mâna lui au stat veşnicia şi moartea, fericirea şi chinul, bucuria şi durerea. El, Adam, a fost cauza creaţiei tuturor lucrurilor, pentru el le-a făcut Dumnezeu pe toate, a fost creat pentru acea comuniune dumnezeiască ce greu poate fi înţeleasă azi. Bucuria harică în care trăia îi ţinea şi de cald şi de frig, şi de foame şi de sete, şi de lumină şi de întuneric; el a avut totul, a primit totul de la Dumnezeu, inclusiv puterea de stăpânire asupra vietăţilor pământului, a primit cuget şi fericire, pace şi iubire veşnică.
Avându-le pe toate acestea, nu-i lipsea nimic şi totuşi, a renunţat la toate; de ce Adame, …de ce? Când ai avut viaţa veşnică lângă tine tu ai adus moartea, de ce când ai avut fericirea ai adus tristeţea, de ce când ai fost stăpân peste pământ ai vrut să devii slugă, câştigându-ţi pâinea cea de toate zilele prin sudoarea frunţii tale, de ce când puteai să te bucuri de prezenţa lui Dumnezeu, ai ales să te izolezi, de ce Adame, … de ce?
De ce ai ascultat de şarpe când puteai să fii fericit, de ce ai condamnat la moarte o lume întreagă, de ce ai distrus veşnicia ce răsărea în lăuntrul fiecărui lucru?
Oare ce-i lipsea lui Adam, ce-l făcea nefericit sau neîmplinit, de ce a renunţat la toate lucrurile veşnice şi sofianice pentru a îmbrăţişa, într-un final moartea? Nu doar Dumnezeu l-a pedepsit, întreaga natură
s-a întors împotriva lui şi a neamului său: ani-malele, ce odinioară ascultau de el, acum îl vânează, natura care se supunea lui s-a întors împotrivă-i, naşterea a devenit un chin pentru femeie, viaţa un drum spre moarte, munca un jug şi o continuă sudoare, tristeţile vin rând pe rând, suferinţa parcă şi-a făcut sălaş în el şi durerea e pe faţa lui până se întoarce în ţărâna din care a fost luat, de ce Adame, …de ce?
În ciuda promisiunii că vei muri în clipa când vei gusta din roadele acelui pom ce se afla în mijlocul Raiului, totuşi Dumnezeu nu te-a pierdut; i s-a făcut milă de tine. De ce? Pentru că erai singurul care purtai chipul Său în tine şi nu te-a lăsat să suferi la nesfârşit, ci ţi-a promis un răscumpărător, pe Mesia, care să te restabilească, să te restaureze, să te readucă la măreţia de odinioară. Nu te-ai întors în pământul din care ai fost luat să te odihneşti până nu ai văzut ce eşec existenţial a fost acest act al tău, care a adus în lume invidia, răutatea, răzbunarea, ura, uciderea şi moartea pe care fiul tău Cain le-a săvârşit şi trăit.
Continuarea în numărul de mâine



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni