Ţara demersurilor

Ăsta-i adevărul! Trăim într-o ţară a demersurilor. De câte ori nu auzim expresia aceasta, în special din gura politicienilor: „Vom face demersurile necesare” sau altele asemănătoare.
Într-adevăr, la demersuri suntem cei mai buni, suntem campioni mondiali. Aceste demersuri, indiferent de ce natură sunt ele, ascund de fapt două componente: promisiunea şi, într-o comple­- tare naturală şi firească (pentru ei, oamenii demersurilor!!!!), nerespectarea acestei promisiuni.
La Revoluţie, ne-am dorit o altă ţară. Nu una sugrumată de totalitarism, de comunism, unde opinia fiecăruia trebuia să fie în concordanţă cu ce spunea partidul. Dar ne-am dorit şi o ţară „ca afară” – alt slogan lipsit de conţinut. O ţară care să se dezvolte, unde să-ţi fie drag să trăieşti, unde să n-ai grija zilei de mâine. Şi – previzibil – oamenii politici ne-au promis de fiecare dată că… fac demersuri pentru ca românii să aibă o viaţă mai bună. Concretizarea acestor demersuri o vedem la tot pasul: eşecuri peste eşecuri! Iar cele câteva realizări, mult prea puţine faţă de pretenţiile românilor (justificate, de altfel). Mai mult, pe fondul acestor repetitive demersuri, cei care ne tot promit s-au îmbogăţit peste măsură.
Era o perioadă în care se făceau o groază de inaugurări. Demersuri concretizate, am spune.  Din păcate, cel mai mult de câştigat aveau cei care vindeau panglici tricolore, pentru că dimensiunea şi mai ales calitatea lucrărilor inaugurate erau de slabă factură. Principalilor beneficiari – cetăţenii – li se fura atenţia cu festivismul, iar lucrările – fie ele drumuri, parcuri, cămine culturale, săli de sport – aveau carenţe de execuţie, durată de viaţă scăzută faţă de costuri etc. Erau „poleite”. Erau alt gen de demersuri. Aparent materializate, dar practic tot eşecuri anunţate.
Ca să dau şi un exemplu concret, am asistat o dată la inaugurarea unei străzi, de vreo 200 de metri, dintr-o comună arădeană cu înfăţişare de sat din Bărăgan, ocolit până şi de drumuri judeţene. N-o ascund, e vorba de Gurahonţ, o comună cu Judecătorie, Carte Funciară, liceu, ba chiar şi (la acea vreme) un spital, başca aflată pe un drum naţional! Dincolo de ridicolul inaugurării unei străzi, oamenii au ieşit ca la circ văzând atâtea oficialităţi, atâtea personaje experte în demersuri. Repet, la inaugurarea unei străzi! Ar trebui ca fiecare localitate să aibă toate străzile moderne, nu doar una. Şi nu doar comunele cu pretenţii de oraş – cum este cazul Gurahonţului – ci chiar şi ultimul cătun. Abia atunci putem vorbi de civilizaţie, de realizări măreţe. Dar dacă până şi Aradul (nu glumesc, municipiul Arad!!!) mai are străzi de pământ, iar canalizarea pluvială poartă numele de şanţ, atunci la ce să ne aşteptăm în mediul rural. Sau, mai precis, la ce altceva decât la… demersuri. Pentru că asta suntem, o ţară condamnată la demersuri.