Film și religie

Se spune că cinematografia este a şaptea artă, pentru că ea s-a născut la mult timp după acele arte pe care cultura sau civilizaţia umană le cunoştea şi le practica demult. Nu are importanţă succesiunea numerică în panteonul artei. Ca şi artă, ea revendică tacit sau explicit dreptul pe care îl pretinde orice artist încă din romantism, acela de a se exprima în deplină libertate şi de a nu fi supus la niciun alt imperativ şi deci la nicio altă judecată decât cea a inspiraţiei artistice servite de o iscusinţă, abilitate adecvată.

Totuşi, acest discurs care alimentează în mod inconştient aprecierile noastre, nu trebuie să lase din vedere faptul că cinematografia este în primul rând un mijloc de expresie, un mod de expunere, un limbaj cu semnificaţie. A nu-i testa această trăsătură ar însemna a-i face o nedreptate şi a încuraja cinematografia să spună orice, într-un demers narcisist şi preocupat numai de sine.

Un limbaj se adresează celorlalţi. Ceilalţi, în acest caz, sunt spectatorii care vor dori să vadă filmul. Unii dintre ei, mai mult decât alţii, au ochiul foarte format pentru a distinge felul în care discursul filmic este construit şi mesajul ideatic este transmis. Să-i numim pe aceştia foarte simplu cinefili. Fără îndoială, competenţa lor născută din experienţa şi din cultura lor le permite să înţeleagă mai bine limbajul cinematografic. Însă limbajul acesta se adresează tuturor. Prin urmare, trebuie ca fiecare să-şi pună întrebări serioase despre ce i s-a comunicat şi despre modul în care acest mesaj a ajuns la el sau ea.

Aceste evidenţe fiind spuse, ar părea poate mai puţin îndrăzneţ ca un spectator a cărui competenţe se situează în domeniul teologiei să încerce să analizeze nişte filme. Mai ales dacă va avea grijă să le aleagă pe acestea în funcţie de tema abordată, care îi este cunoscută: Iisus.

Numeroase filme au fost consacrate direct sau într-un mod mai parabolic personajului lui Iisus. Ţinând cont de importanţa acestui Lui în istoria umanităţii, mai ales în lumea creştină, este pur şi simplu firesc faptul că cinematografia a dorit să ni-l arate. Însă a-l arăta pe Iisus la cinema însemnă a vorbi despre El şi deci a forma o părere despre El, despre ceea ce a fost, a vorbit şi a făcut. Pentru că Iisus este un personaj al istoriei, dacă am dori să satisfacem curiozitatea legată de El, am recurge la documentele care permit, cu mai multă sau mai puţină uşurinţă, găsirea urmei pe care acesta a lăsat-o în memoria şi conştiinţa umanităţii. Or, plecând de la această premisă, cineastul nu mai are niciun privilegiu, nici măcar vreo specificitate care l-ar distinge de ceea ce le este comun oamenilor de rând: nevoia de a reveni la Evanghelii şi la câteva rare tradiţii păstrate în scrieri care nu figurează în canon, care ne-ar oferi informaţii despre Iisus. Acestea sunt scrieri vechi, păstrate în limbi străine (de cele mai multe ori în greacă) şi care relevă o metodă de abordare binecunoscută şi dovedită: ştiinţa istoriei cu toate instrumentele pe care teologii specialişti încearcă să le pună în aplicare în cel mai serios mod posibil.

Să ne înţelegem bine: nu e vorba de a-i contesta unui nespecialist dreptul de a încerca să-l întâlneacă pe Iisus prin aceste texte vechi. Din fericire, fiecare este invitat să o facă. Însă în cazul în care cineva, un cineast de exemplu, doreşte să ţină un discurs despre Iisus, lucru care implică neaparat o interpretare a personajului, este uşor de înţeles că teologul este cel care îl va face să audă şi să vadă mai bine…

Dar îi va reaminti în acelaşi timp că nu putem să-L prezentăm pe Iisus şi a fortiori să-L reprezentăm într-o manieră complet neutră. Iisus într-un film va fi mereu un Iisus al regizorului, sau un Iisus pe care regizorul acceptă să-L împrumute dintr-o tradiţie oarecare.

Teofan Mada



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni