Ce este Paștele? Fiul lui Dumnezeu a murit pentru a ne salva de la moartea sufletească

Paştele nu este doar sărbătoarea creştinilor, cum s-ar putea crede. Studiind Vechiul Testament, vom putea cunoaşte că această sărbătoare se leagă la originea sa, chiar de poporul ales al lui Dumnezeu, de Israel, fără de care de fapt, noi, celelalte neamuri, n-am fi avut şansă la Dumnezeire. Biblia ne spune că prin Iosif, al 11-lea copil al lui Iacov, alesul lui Dumnezeu, evreii au ajuns în Egipt, unde datorită înţelep­ciunii şi harului dat acestuia, le-a mers bine multă vreme. Când însă Iosif şi tatăl său, Iacov au murit, faraonii care au urmat au început să-i persecute pe evrei: au fost supuşi la munci din cele mai grele, până când au ajuns robi. Deoarece femeile evreilor au fost vânjoase şi au născut copii mulţi, noul faraon a dat ordin să se înece orice băiat evreu care se va naşte. (vezi Vechiul Testament, Exodul, cap.1)
În vremurile acestea s-a născut Moise, omul pregătit de Dumnezeu pentru a-i salva pe evrei din robia egiptenilor, unul dintre cei mai mari profeți ai lumii. Viaţa şi lucrarea lui Moise se aseamănă în multe privinţe cu a lui Iisus Hristos. Atât Moise cât şi Iisus sunt aleşii lui Dumnezeu pentru salvarea poporului Său. Amândoi au fost profeţi, călăuze şi păstori pentru cre­- dincioși. Amândoi au suferit pentru poporul lui Dumnezeu, luptând pentru izbăvirea acestuia din robie şi realizând pentru el, un legământ cu Tatăl. Deosebirea dintre ei constă în faptul că Hristos este mai mult decât Moise: este Fiul lui Dumnezeu, cel care a suferit nu doar pentru un popor ci pentru omenirea întreagă.
Datorită ordinelor date de Faraon, la naşterea lui Moise, mama acestuia,
l-a ascuns timp de trei luni, după care
l-a aşezat într-un sicriaş de papură lăsându-l pe malul unui râu. L-a salvat chiar fata faraonului, căreia i-a fost milă de el, dându-l la o doică şi ascunzându-l de ochii egiptenilor. (vezi Exodul cap.2) Crescând şi văzând starea de aprigă robie în care trăiau fraţii săi, Moise a suferit intervenind în ajutorul lor, după propriile puteri, până când, chiar Dumnezeu i-a vorbit, pregătin- du-l pas cu pas pentru salvarea evreilor din ţara Egiptului.
Toate lucrările săvârşite de Moise se află în cărţile: Exodul, Levitic, Numeri şi Deuteronomul din „Vechiul Testament”. Despre el Biblia ne face cunoscut că „era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului” şi că a murit la vârsta de 120 de ani.
Rolul lui Moise
Este important să cunoaştem rolul pe care Moise, ca ales al lui Dumnezeu, l-a avut în ieşirea poporului lui Dumnezeu din Egipt şi totodată la salvarea vieţii acestuia.
Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, Moise i-a adus la cunoştinţă Faraonului porunca Acestuia, de a lăsa pe poporul Său să plece în pace din Egipt. Pentru că Faraon nu s-a ținut de cuvânt, egiptenii au suferit foarte multe plăgi din partea lui Dumnezeu. Totuşi, evreii nu au fost eliberaţi, fiindcă priceperea, munca lor la diferite meşteşuguri erau de folos ţării Egiptului. Dumnezeu a trimis atunci un înger nimicitor ca să lovească cu moartea pe toţi întâii născuţi în Egipt, atât ai oamenilor cât şi ai animalelor. Urmează să se petreacă acum lucrarea lui Dumnezeu, o lucrare cu foarte multe semnificaţii pentru cre­dincioşi. El, Domnul, ştia că în Egipt sunt amestecaţi cu egiptenii şi copiii Săi, poporul lui Israel. Aceştia trebuia salvaţi, iar Cel Atotputernic, ar fi putut, fără doar şi poate, să găsească o multitudine de mijloace de salvare.
Şi totuşi, avea să procedeze într-un mod deosebit: poporul Său va cunoaşte că El, Dumnezeu este Domnul. De aceea, a ­poruncit ca pentru a asigura protecţia asupra evreilor şi asupra întâilor lor născuţi, fiecare familie să ia un miel de un an de parte bărbătească, fără cusur şi să-l înjunghie. Cu o parte din sângele mie­lului sacrificat, trebuia să stropească cei doi stâlpi şi pragul de sus al tocului uşii de la intrare. Când îngerul morţii va străbate ţara, el va trece peste casele stropite cu acest sânge. În felul acesta, prin sângele mielului vărsat, israeliţii au fost cruţaţi de pedeapsa morţii care a fost trimisă peste toţi întâii născuţi egipteni. De altfel, cuvântul paşte vine de la ebraicul „pesah” însemnând „a trece peste, a cruţa”. Istoria biblică ne spune că din acele timpuri (aproximativ din anul 1400 î. d. Hr.) poporul evreu sărbătoreşte praznicul Paştelui semnificând sărbătoarea eliberării, a salvării din robia egipteană.
Salvarea lui Israel era un dar divin în conformitate cu legământul prin care Domnul adopta pe Israel ca fii şi fiice ale Sale, urmând să le poarte de grijă, să-i binecuvânteze şi să-i poarte spre Ţara Făgăduită.
În cartea Deuteronom, Cap. 5. aflăm despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut prin Moise cu poporul Său, în urma ieşirii din Egipt. Evreii au primit, prin unsul lui Dumnezeu, cele 10 porunci pe care trebuia să le păzească şi să nu uite că Dumnezeu este Eliberatorul lor: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să n-ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit …”
În acelaşi timp, sărbătoarea Paştelui, prin jertfirea mielului va pregăti peste secole, jertfa „Mielului Divin”, a lui Iisus Hristos care va izbăvi omenirea de sub cea mai grea robie, aceea a păcatului. Despre sărbătoarea Paştelui în Vechiul Testament, stau mărturie multe pasaje şi capitole. După momentul ieşirii din Egipt, evreii au celebrat Paştele în fiecare primăvară, ca răspuns la porunca Domnului prin care Paştele trebuia să fie „ o lege veşnică”: „Şi po­menirea acestei zile s-o păstraţi, şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege pentru urmaşii voştri.” (Exodul, 12, 14)
Aşadar, Paştele este o veche sărbătoare semnificând salvarea făcută poporului Său de către Dumnezeu (şi după unii, naşterea naţiunii evreieşti). Biblia ne spu­ne că şi Iisus Hristos mergea la Ierusalim cu părinţii Săi, pentru a sărbători Paştele. (vezi Ev. După Ioan, cap. 2, v.13, Ev. După Luca, cap.2, v.41 – 50)
Paştele este şi astăzi sărbătoarea evreilor, chiar dacă ritualul s-a modificat în timp. Până la dărâmarea Templului de către romani (anul 70 după Hristos) evreii sărbătoreau Paştele în Templu, după un ritual special. Poporul se aduna în curtea dinafară în grupuri ca să înjunghie animalele pentru jertfă. Preoţii erau aliniaţi pe două rânduri: într-un rând, fiecare avea câte un li­ghean de aur, iar în celălalt rând aveau un lighean de argint. Ligheanul în care se aduna sângele victimei ce murea trecea din mână în mână, până la capătul rândului, iar ultimul preot îndeplinea ritualul de stropire a altarului cu sânge. În tot acest timp, se cântau Psalmii 113 -118. (cf. Dicţionarului Biblic, Societatea Misionară Română, Editura „Cartea creştină”, Oradea, 1995, p. 973)
Mântuitorul omenirii
Paştele pe care noi, creştinii, îl cunoaştem şi îl sărbătorim astăzi se leagă de Mântuitorul omenirii, de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este Mielul Divin pe care Dumnezeu – Tatăl – L-a trimis ca să ne răscumpere de sub pu­terea păcatului, să ne salveze pentru a ne arăta drumul către Împărăţia curată a lui Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan, 14, 6)
El este jertfa noastră, care prin sângele Lui a spălat păcatele celor care cred în ea. Aşa cum, în timpurile străvechi, Dumnezeu Şi-a salvat poporul de la moarte, prin jertfa unui miel, aşa a procedat şi prin Iisus Hristos. Taina lui Hristos este mare şi cu multe semnificaţii. Trebuie, însă, să cunoaştem viaţa Lui, să înţelegem ce s-a întâmplat cu adevărat pe dealul Golgotei şi atunci vom putea să-i pătrundem şi să-i dez­legăm înţelesurile. Acest lucru implică dorinţa de cunoaştere divină, şi bineîn­ţeles credinţa în lucrurile dumnezeieşti.
Naşterea lui Iisus a fost profeţită de aproape toţi profeţii Vechiului Testament, a fost aşadar un dar de la Dumnezeu, un miracol în care suntem chemaţi să credem. Dumnezeu L-a dat pe Hristos la timpul stabilit de El, nu într-o vreme oarecare. Căci Hristos, este una cu Dumnezeu, a existat împreună cu El dintotdeauna. (vezi Evanghelia după Ioan, cap.1, v.1-5) Naşterea lui Iisus a reprezentat începutul marii lucrări de salvare a oamenilor. Dumnezeu pregătise planul Său pentru întreaga omenire, nu doar pentru poporul evreu. Este semnul minunat al dragostei unice pentru noi toţi. Din dragostea Sa a venit şansa salvării omenirii care, de la păcatul originar al lui Adam, s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, ajungând până la uitare. Iisus a coborât pe pământ, s-a întrupat de la Duhul Sfânt, venind pentru început la poporul lui Dumnezeu, la Israel. Dar, aşa după cum ştim, evreii nu L-au primit, tocmai ca să se poată împlini lucrarea de salvare a tuturor neamurilor :„ A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” ( Ioan, 1, 11-12)
Ce sărbătorim de fapt, noi, creştinii, la Paşte? Moartea şi învierea lui Hristos, altfel spus, Paştele este sărbătoarea mântuirii. În momentul morţii lui Hristos, descris în Evangheliile Noului Testament, s-a petrecut una din tainele Divinului: El a murit pentru toţi oamenii. Moartea Sa, o moarte asemănătoare cu a criminalilor, cu a celor mai păcătoşi dintre oameni, a fost preţul plătit de Fiul lui Dumnezeu pentru eliberarea de toate păcatele, de fapt, pentru salvarea noastră de la moartea spirituală, sufletească. Toată viaţa dusă pe pământ de Hristos este o mărturie pentru lucrarea de eliberare a oamenilor de sub puterea oricărui păcat, pentru statornicirea noii legi, aceea a neprihănirii, a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, care să ducă la sfinţirea omului şi să-l pregătească pentru Dumnezeu. Căci, ceea ce-l desparte pe om de  Dumnezeu este tocmai păcatul: „…Nelegiuirile voastre sunt un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!” ( Isaia, 59, 2)
Pe dealul Golgotei, Hristos s-a jertfit, oferind viaţa Sa, pentru ca, oricine va accepta sângele Lui, să fie izbăvit de orice păcat. Că este aşa, stau mărturie chiar cuvintele Sale rostite apostolilor, înainte de sosirea ceasului, cu prilejul ultimei cine: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine pricină de poticnire; căci este scris: Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.” (Matei, 26, 31 – 32)
„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”
Este important să credem că Iisus a trebuit să moară pentru ca nouă să ne fie iertate păcatele. Acesta este scopul morţii lui Hristos. El a avut acelaşi rol cu mielul jertfit de poporul evreu în vechime. A fost semnul legăturii lui Dumnezeu cu ai Săi: cine a crezut şi şi-a vopsit pragul casei, a fost izbăvit din Egipt. Cine crede că Iisus a murit pe cruce purtând păcatele noastre, cu scopul de a fi mântuiţi, va fi salvat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1, 29) „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului” (Efeseni, 1, 7 )
Aşadar, Iisus Hristos este jertfa supremă, dată chiar de Dumnezeu. Nu mai este nevoie de nici o altă jertfă de sânge pentru nici un om de pe pământ, pentru că Sângele Său curăţă şi salvează. Cum? Prin credinţa izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu. El este izvorul mântuirii care curge de peste 2000 de ani peste omenire, chemând lumea la slobozenie. Şi astăzi, sângele vărsat de Iisus pe crucea din dealul Golgotei are aceeaşi valoare: a mielului divin care S-a sacrificat o dată pentru totdeauna, fără să mai fie nevoie de nicio altă jertfă.
Despre chinurile îndurate, despre moartea, îngroparea lui Iisus Hristos vorbesc toate evangheliile.
Cea mai importantă valoare a Paştelui creştin stă, însă, în puterea învierii adusă de Mântuitor: „În ziua întâi a săptămânii, femeile (…) au venit la mormânt dis de dimineaţă şi au adus miresmele pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt; au intrat înăuntru şi n-au găsit trupul Domnului Iisus.” (Luca, 24, 1 – 3)
Miracolul învierii desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu de salvare a oamenilor şi de pregătire pentru Împă­răţia Sfântă, pentru Noul Ierusalim. Că Domnul Iisus Hristos a înviat stau mărturie arătările Sale în mijlocul ucenicilor, a credincioşilor. Iisus Hristos a murit pentru toţi oamenii. Toţi au fost martori la chinurile Lui, la moartea Sa pe cruce. Dar, la înviere, El s-a arătat numai celor despre care ştia că Îl vor recunoaşte: Mariei Magdalena, care L-a iubit nespus, renunţând la felul ei păcătos de a trăi şi urmând calea Sa, apoi tuturor ucenicilor, făcându-le ultimele mărturisiri şi pregătindu-i pentru înălţarea la cer. Trebuie să ştim deci, despre Paştele creştinesc, faptul că adevăratul creştin moare o dată cu Iisus, înviind în slavă, aşa cum El, ca antemergător al nostru, a înviat, pentru a se ridica la Tatăl nostru din ceruri. Evident, a muri împreună cu Hristos înseamnă a muri faţă de păcat şi a trăi în curăţie aşa cum a trăit El; a învia împreună cu Hristos înseamnă a ajunge să trăim alături de El în Împărăţia Veşnică: „Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” ( Ioan, 11, 25 )
Sfintele Scripturi adeveresc faptul că toţi vom învia la vremea stabilită de Dumnezeu Tatăl, unii pentru răsplată, iar alţii pentru judecată, în funcţie de cum am hotărât să ne trăim propria viaţă aici pe pământ. Învierea lui Hristos şi a celor care cred în El este, aşadar, un act divin, cu multe consecinţe pentru oameni, cea mai importantă fiind mântuirea: „Iisus Domnul nostru … a fost dat morţii din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Romani, 4, 25)
Acesta este Paştele nostru! Iisus Domnul, Fiul lui Dumnezeu este Paştele creştinilor care cred în lucrarea de mântuire adusă de Dumnezeu, care trec dincolo de cuvinte, atunci când rostesc „Hristos a înviat!”
Voichița T. Macovei



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni