Sensul morţii

de Paul Krizner

Moartea nu e o taină; e doar sfârşitul
acelei taine mari, care e viaţa.
Nicolae Iorga

În viziunea unora aş fi prea tânăr să vorbesc sau să scriu despre moarte ori despre sensul ei, însă acceptând-o ca pe o certitudine a vieţii, ca pe un lucru care, din punct de vedere uman, se apropie cu paşi mărunţi de fiecare dintre noi, îmi permit riscul de a mă înspăimânta scriind despre sensul ei. Important nu e că murim, ci, mai degrabă, cum murim şi câţi credem în moarte sau în izbăvirea de moarte.
Sigur, e firesc să te cuprindă o teamă sau cel puţin un fior când te gândeşti la moarte pentru că nu este o normalitate a vieţii creş­tinului, ci mai degrabă un eşec existenţial. Adesea auzim că cineva a murit de moarte naturală, respectiv de bătrâneţe. Păi dacă moartea este naturală, dacă este ceva firesc, dacă este ceva normal, de ce să ne temem de ea? Moartea nu este naturală, ea a intervenit în viaţa protopărinţilor Adam şi Eva datorită neascultării, când omul a renunţat la veşnicie pentru o perioadă vremelnică de plăceri, deci nu este normal să murim, ci trebuie să ne raportăm la ea ca la ceva ce face parte din eşecul nostru existenţial.
Teama că nu o să mai fii, teama de raportarea la întuneric, la iminent, te îngrozeşte atât de mult, încât ai vrea să nu auzi niciodată de ea, să nu fie, sau cel puţin nu pentru tine. Acceptarea morţii în lumea de azi e o problemă fundamentală. Cum să accepţi să te desparţi de toate bunurile tale, de toată truda ta, de casă, de avere, de prieteni, de micile tabieturi şi plăceri? Cum să renunţi la toate acestea, cum să accepţi o boală cruntă care te macină pe interior zi de zi, ducându-te spre un putregai sigur? Cum să accepţi că vei muri şi nu ştii cum va fi în aceea clipă când se rupe ceva din tine, ceva esenţial?
Această capodoperă minunată, definită de filosofie, care este omul, acest neînfricat, această făptură minunată, cum de ajunge în aşa hal? Cum acceptă stingerea lentă sau subită? Cum din ceea ce era odată frumos, acum gustă moartea, se închină în faţa ei fără să şi-o dorească?
În această viaţă trecătoare avem cel puţin o certitudine, şi anume moartea, care este „unul din actele vieţii”, cum afirma Marcus Aurelius (121-180 î. Hr.) în opera sa Către sine însuşi.
Rămânând tot în spaţiul gândirilor filosofice, moartea este percepută de poetul latin Horaţiu, pe numele lui real de Quintus Horatius Flaccus (65 î. Hr. – 8 d. Hr.), ca fiind „ultimul hotar al lucrurilor”, dar ea adesea este atât un sfârşit, cât şi un început cum îi scria Seneca (4 î. Hr. – 65 d. Hr.) lui Lucius: „moartea este sau un sfârşit sau doar o tranziţie”.
Ce este moartea şi de ce ne ferim să vorbim de ea? Oare e chiar atât de groaznică, oare e atât de înfiorătoare sau este un „scurt, dar teribil pas – cum crede William Scott (1825-1917) – între timp şi veşnicie”? Acest moment este doar o clipă, o secundă care schimbă totul în om cum credea şi scriitorul francez Michel de Montaigne (1533-1592) în lucrarea sa, Eseuri, că „moartea este un fragment din ordinea universului, fragment din viaţa lumii”. Şi totuşi, trăim cu acest sentiment al morţii toată viaţa, având impresia că e lângă noi permanent, veghindu-ne până când ne vom întâlni cu ea, cum credea şi Tudor Arghezi că moartea este „umbra noastră care se ţine după noi să ne soarbă”, însă, în esenţă, moartea este văzută ca o umbră ce te îngrozeşte, dar îţi face viaţa uimitoare, mai plastică, după cum consemna filosoful român Lucian Blaga în lucrarea sa Din Duhul eresului, subliniind că „moartea este umbra care dă plasticitate vieţii”.
Sigur, ne naştem cu o datorie faţă de viaţă: în gândirea filosofică şi în special a scriitorului englez William Shakespeare (1564-1616) în lucrarea sa The Tempest (Furtuna), scrisă în jurul anilor 1610-1611, apare ideea că moartea este „o datorie pe care fiecare nu o poate plăti decât odată”. Poetul liric din Grecia antică, Anacreon (550 î. Hr. – 488?) susţinea că: „nu văd niciun alt mod de a mă elibera de relele de care sufăr”. Aceeaşi idee o are şi Horaţiu în scrierile sale, afirmând că moartea este „sfârşitul tuturor relelor”.
Continuarea în numărul viitor



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni