Până când, Doamne, … până când

de Paul Krizner
Dacă cei tineri ar şti,
dacă cei bătrâni ar putea!
Lev Tolstoi

Zilele trecute primisem pe adresa mea de e-mail, de la o bună prietenă din străinătate, două poze care m-au impresionat atât de mult, încât nu am putut să rămân indiferent şi dacă fizic nu sunt în stare să fac mare lucru, cel puţin prin condei fac apel la ceea ce suntem noi azi, oameni creştini.
Ambele imagini sunt de-a dreptul dramatice, o bunică ce ţine în mâini cinci mere şi un bunic cu trei pâini sub braţ, iar cu cealaltă mână încearcă să-şi şteargă lacrimile ce-i curgeau din ochii trişti. Chipuri prea triste pentru o viaţă de om, chipuri brăzdate de arşiţa suferinţei şi a greutăţilor prin care au trecut, chipuri îmbătrânite, prea repede îmbătrânite de vreme; câtă muncă, câtă trudă, câte nopţi nedormite ascund aceste chipuri, cine sunt ei, ce caută într-o astfel de lume, pe cine mai aşteaptă, cât mai trebuie să sufere din cauza indiferentismului sau, mai bine zis, până când, Doamne, … până când?
Până când mai rabzi lumea aceasta care-şi condamnă părinţii şi bunicii la un trai inuman, dezonorant pentru vârsta lor, până când mai varsă lacrimi inutile, până când îi mai lăsăm singuri în faţa durerilor, până când, Doamne, … până când? Până când va mai răsări soarele peste acest veac ce fuge de lumina harului Tău, de iubirea Ta, de Biserica Ta, până când, Doamne, … până când mai poţi răbda toate acestea?
Ei, care odinioară lucrară acest pământ binecuvântat de Dumnezeu, ei, care până mai ieri erau stâlpul familiei şi a comunităţii, ei, care până nu demult creşteau copii spre a-i da, fără să ştie, unei societăţii ce avea să-i întoarcă împotriva lor, ei, aceşti bătrâni neputincioşi ce plâng cu bucata de pâine în mână pentru că atât le-a mai rămas, ei, care din cele cinci mere, întind două spre tine care, la rândul tău, ai ajuns stâlpul familiei, ei parcă şi acum ar renunţa la tot ca să-ţi fie ţie mai bine. Of, Doamne, câtă jertfă, cât chin şi câtă suferinţă se ascunde în aceşti oameni, în aceste chipuri ce în faţa morţii nu au nicio teamă; în privirea lor poţi citi providenţialitatea şi înţelepciunea nescrisă, precum şi trăirea autentică a credinţei.
Ei ştiu că în viziunea lumii contemporane sunt „expiraţi” (citând o personalitate politică), sunt inutili, lumea nu mai are nevoie de ei pentru că nu produc (acest cuvânt devine tot mai des folosit parcă într-un mod obsesiv); din păcate pe ei se aruncă vina unor cheltuieli, fie cu pensiile, fie cu medicamentele, însă nimeni nu se întreabă cine sunt?
Nu, … nu sunt nişte epave învechite ce trebuie băgate în pământ, nu sunt nişte „expiraţi” ai societăţii, ei sunt trecutul, prezentul şi viitorul nostru, noi fără ei nu am fi existat, ei sunt duhul ce rămâne în fiecare generaţie, ei sunt chipuri cereşti ce aşteaptă să se întoarcă la bucuria raiului, sunt chipuri nemuritoare care duc în spatele lor, îndoit de atâta suferinţă, poverile noastre, şi totuşi, Doamne, de ce lumea îi condamnă la o astfel de stare, oare nu-i destul prin câte au trecut, oare nu-i prea mult? Doamne, până când o să-i mai vedem aşa, cu mâna întinsă?
Să ne lipsească oare respectul, spiritul creştinesc al atitudinii, să ne lipsească oare puterea de a lupa pentru ei sau suntem atât de haotici şi indiferenţi încât acceptăm nefirescul să-l vedem firesc, oare e firesc să trăiască în mizeria, ura şi dezbinarea lăsată de noi? Dacă noi suntem ai lor şi au renunţat săracii, până şi la bucata de pâine, de ce le închidem uşa în faţă, de ce-i tratăm atât de rău, Doamne, până când … până când vor mai sta în această tragedie, ei care au făcut atâtea pentru noi, până când îi înjosim tratându-i cu atâta indiferenţă, până când, Doamne, … până când mai laşi mărgăritarele în roşcovele porcilor? Ţi-a părut rău că l-ai făcut pe om, aşa-i spuneai lui Noe … dar oare lui? Ai plâns pentru el, dar el pentru Tine? Ai răbdat Cruce pentru toţi, dar ei nici acum nu vor să guste din Înviere, Te-ai coborât în iad pentru ei, dar nu au înţeles de ce oare erau cuprinşi de iadul indiferentismului, iar aceste chipuri istovite nu spun nimic şi beau paharul suferinţei până la capăt.
Oare chiar am ajuns să nu mai fim oameni, oare chiar atât de mult ne-am îndepărtat de Dumnezeu, de harul Său, de tainele Sale, de Biserica Lui, oare chiar a murit iubirea, respectul şi bunul simţ, oare chiar nu vrem să stăm în lumina taborică a lui Hristos, şi totuşi, până când, Doamne, … până când vei mai îndura amărăciunea acestui veac?
Ideile se repetă, oamenii sunt alţii, lumea se modifică în fiecare clipă trecută şi nu vrea să se schimbe în bine. Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu condamn şi nu voi condamna niciodată omul, care este o capodoperă a creaţiei, ci ideile lui distrugătoare, ce lasă aceşti bătrâni să care povara atâtor generaţii.
Poate nu despre aceste gânduri aţi fi vrut să citiţi azi, însă m-au tulburat atât de mut cele două imagini ale chipurilor hristice încărunţite de vreme, pe care şi eu, şi tu, şi ceilalţi i-am condamnat la suferinţă, la tristeţe, la singurătate, iar unii apelează la serviciile lor doar o dată la patru ani.
Ei nu sunt nişte cifre de calcul, ci trupuri şi suflete, trupuri istovite ce-i drept, dar suflete eterne; da, … ei sunt ceea ce noi nu am fi în stare să înţelegem din cauza egoismului ce ne sufocă şi a împietririi inimii noastre, ei sunt şi timpul şi veşnicia deopotrivă, sunt şi demnitate şi dăruire, măicuţa dădea din merele ei ca şi cum ţi-ar spune: „ia, copile, eu am învăţat să rabd” şi noi le luăm clipe după clipe, le furăm zilele în care ar trebui să se bucure de o viaţă muncită, le furăm ultimul gram de speranţă băgându-i în pământul din care şi noi am fost luaţi.
Te uiţi la ei cum parcă s-au scârbit de tot ce-i omenesc, căutând spre splendoarea cerului, spre Dumnezeu şi parcă se întorc de către noi şi pleacă… da, pleacă, lăsând în urmă icoana vie a celor ce au învăţat să rabde şi să dăruiască, dar noi?… Noi cine suntem, Doamne, cine suntem?



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni