La pomul lăudat să nu te duci cu sacul

Sunt convins că atunci când auziţi câte ceva despre arheologie gândul vă zboară inevitabil spre Indiana Jones, comori pierdute, aur şi alte lucruri asemănătoare, pline de grandoare. Mulţi dintre dumneavoastră consideraţi arheologia o goană după aur, ori cel puţin după artefacte frumoase. E şi normal ca oamenii să fie fascinaţi de comori deasupra cărora noaptea se observă flăcări, ori de morminte bogate precum cel al faraonului Tutankhamon.

Desigur, că şi nouă arheologilor ne place să ne lăudăm cu cele mai importante descoperiri pe care le-am făcut de-a lungul carierei. Oricum în toate articolele de ziar, la toate posturile de televiziune, ori în diverse documentare sunt prezentate doar artefacte celebre, poveşti pline de aventură, ori descoperiri spectaculoase. Puţine sunt cazurile în care un arheolog vorbeşte despre anostele fragmente ceramice descoperite cu nemiluita pe mai toate şantierele. Spre exemplu, eu mă laud în ultima vreme cu o descoperire din anul 2015. Cu ocazia unei săpături preventive am cercetat o parte dintr-un cimitir vechi de 6000 de ani. În cele 143 de morminte documentate am descoperit numerose artefacte confecţionate din diverse materiale. Atât prin numărul mormintelor identificate, cât şi prin spectaculozitatea acestora, cimitirul reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri făcute în România ultimilor ani.

De curând am realizat că niciodată nu pomenesc multitudinile de cercetări arheologice care nu s-au soldat cu rezultatele scontate. Cred că la fel fac şi ceilalţi arheologi. Ţin să precizez că în ultimii ani au fost numeroase cazurile în care diverse diagnostice arheologice de teren s-au soldat prin a nu descoperi de fapt nimic, dar în ştiinţă şi un rezultat negativ e un rezultat. Voi şti că pe viitor nu am ce să mai caut în acel loc.

De pildă, săptămânile trecute am efectuat o mică săpătură arheologică într-un sit din apropierea localităţii Munar. Aveam de mult în plan să duc la bun sfârşit mica săpătură, dar abia acum am pus în aplicare proiectul cu pricina. Tot efortul se datora prelevării unor probe pentru a data cu radiocarbon întregul sit. Aşadar, după vre-o trei luni în care am aşteptat autorizaţia de cercetare emisă de Ministerul Culturii am demarat împreună cu alţi doi colegi spre Munar. Înarmaţi cu lopeţi, hârleţe, şpacluri, creioane, pungi etc. am pornit vijelios spre a preleva probele cu pricina. Convinşi încă de la început că vom dobândi o mare victorie ştiinţifică am plecat extrem de entuziaşti. Încă din prima zi am început să avem dubii asupra locului ales pentru amplasarea săpăturii, dar nu ne-am dat bătuţi. După aproape o săptămână în care am dat la lopată şi hârleţ într-o veselie ne-am declarat învinşi. Cu durere în suflet trebuie să vă mărturisesc că nu am dat peste materialele organice necesare în vederea prelevării probelor pentru datare, deşi ele se găsesc din abundanţă în orice sit arheologic. După îndelungi dezbateri am constatat că am săpat într-o zonă în care probabil erau ţinute animalele, o zonă neprietenoasă cu ţelurile noastre. Sper ca probele pedologice să confirme această ipoteză lansată de cei trei protagonişti în această piesă arheologică plină de ghinion.

Deşi mulţi dintre arheologi omit să amintească numeroasele eşecuri, vă asigur că în această carieră ai de săpat, la propriu, nenumăraţi metri cubi de pământ până să descoperi ceea ce-ţi doreşti.

Victor Sava



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni