Dialog cu… suferinţa

– Ai ajuns şi tu la mine? Sincer, nu te aşteptam, dar dacă tot eşti aici, hai, ia loc şi spune-mi ce cauţi, ce doreşti. Sunt atâţia oameni care-ţi cunosc numele, care trăiesc cu tine oarecum obişnuiţi, consolaţi, sunt atâţia care s-au ferit să te întâlnească şi totuşi i-ai găsit şi ai intrat în viaţa lor.

De fapt cine eşti tu, ce vrei şi de ce ai venit şi la mine, de ce ai atâtea feţe, de ce uneori pari un demon, iar alteori un dascăl… sincer, cine eşti tu?

– Da, ai dreptate, omule, numele meu e suferinţa, dar nu eu sunt vinovată pentru că exist, ci tot datorită orgoliilor şi a mândriei voastre, tot datorită răutăţilor şi a minciunii dintre voi m-am născut eu şi vin acolo unde sunt chemată, acolo unde faptele voastre mă cheamă.

Niciodată nu am stat la masă cu omul fericit, cu omul care a iubit cu adevărat, ci doar cu aceia, care, datorită lor, au avut alţii de suferit. Eu nu vin din neant sau din eternitate, vin din faptele voastre, mă nasc ori de câte ori mă chemaţi şi pier atunci când mă alungaţi din viaţa voastră, învăţând cum să trăiţi frumos.

Crede-mă, omule, numele meu e suferinţa, dar sufăr şi eu când vă văd suferind… deşi când te gândeşti că lumea este atât de frumoasă fără mine…, dar aţi făcut din mine un rău necesar. Ca să înţelegeţi ce-i fericirea, vă amestecaţi cu mine.

– Dar de ce noi, oamenii, trebuie să te cunoaştem, de ce nu putem trăi fără tine, pentru că acolo unde vii tu, aduci lacrimi şi tristeţe, aduci durere şi amărăciuni nostalgice?

– Ştiu şi nu mi-e uşor să văd lumea suferind, dar voi sunteţi uneori atât de răi, încât vă place să mă vedeţi la alţii, vă place să priviţi semenii voştri suferind, să-i vedeţi răniţi din cauza vorbelor voastre, jigniţi, batjocoriţi, omorâţi şi, mai mult, voi nu iubiţi.

Credeţi că doar dacă suferiţi existaţi cu adevărat, ce ipocrizie! Pe Dumnezeu îl găsiţi în orice lucru, pentru că El le-a creat pe toate, însă, în ultima vreme, doar când vin eu şi începeţi să suferiţi Îl căutaţi, găsindu-L mult mai deplin.

Se pare că aţi început să vă obişnuiţi şi cu mine, voi care odinioară eraţi atât de fericiţi, neştiindu-mă nici pe mine şi nici ce-i moartea.

Vai de voi, oameni, dacă nu aş fi eu prin lume v-aţi condamna toţi unii pe alţii şi nimic nu ar mai fi pe faţa pământului, decât doar leşuri putrezânde de atâta răutate. Mă chemaţi zilnic să stau cu voi şi vin, măcar aşa vă mai îndreptaţi viaţa.

Oare tu, chiar crezi că nu m-ai chemat? Prin simplu fapt că nu vrei să fii fericit mi-ai făcut mie loc în gândurile tale. De ce crezi că sunt aici? Uită-te puţin la tine, nu eşti decât un pumn de pământ cu suflet de viaţă… da, de viaţă, nu de suferinţă. Ai venit pe lume cu un dar, ai venit să fii fericit, nu să mă chemi şi să te plângi mai apoi că te-ai logodit cu suferinţa. Nu uita că viaţa e darul lui Dumnezeu, şi trebuie să o trăieşti frumos. Iartă, iubeşte, uită, fi bun şi nădăjduieşte! Sunt mulţi care nu te iubesc, dar şi mai mulţi care au renunţat la ei pentru tine. Nu vezi că soarele răsare pentru toţi, chiar dacă nu toţi merită o a doua zi; nu vezi că florile înmiresmează orice cameră, în ciuda urâciunii ei; nu vezi că păsările cerului cântă fără să ştie la ce fel de oameni ajunge ciripitul lor, şi totuşi, ele cântă.

Măi, omule, nu fi trist. Ai uitat că eşti fărâmă din veşnicie şi că dincolo de zilele de pe pământ te aşteaptă eterna bucurie? Hai, bucură-te! Hristos nu te vrea trist, posomorât. Ascultă simfonia minunată a vieţii şi trăieşte-o! Hristos nu te vrea încruntat, rigid şi sobru, nu te vrea mortificat, ci te vrea zâmbind, emanând bucurie şi la cei din jur.

Sincer, nu mă mai chemaţi la voi, eu nu pot să aduc fericire, eu sunt suferinţa, tristeţea deznădejdea, melancolia… Ştiu, am prea multe nume, dar nu pot să vă aduc un zâmbet pe buze decât atunci când plec de la voi… da, doar atunci vă veţi da seama că lipsa mea e bucuria şi pacea.

Mă gândesc de multe ori ce enorm v-aţi schimbat voi, oamenii. La început eraţi angelici, eraţi atât de minunaţi şi buni, dar mai apoi aţi născut ura, aţi omorât, v-aţi omorât proprii copii, aţi scos sabia împotriva tuturor, vă urâţi de moarte, distrugeţi tot, şi semănaţi ură în jurul vostru, şi atunci mai vreţi să fiţi fericiţi. M-aţi născut şi pe mine, mă chemaţi fără să mă vreţi, dar mă chemaţi ca să vă răzbunaţi neputinţa voastră de a ierta şi a iubi.

Sunteţi prea mici, prea neînsemnaţi, vă condamnaţi la nefericire prin tot felul de nimicuri, până într-o zi, când, Cel ce a împărţit iubirea în lume, va opri timpul şi anii fiecăruia. Atunci şi eu şi toate răutăţile lumii vom pleca, iar voi veţi sta la judecată.

Nu vă plângeţi, sunteţi ceea ce dăruiţi şi primiţi ceea ce aţi cerut, dar ştiţi ce aţi cerut?

Acum ce să-ţi spun măi omule, mă bucur că te văd zâmbind. Pe semne că dialogul nostru se încheie aici, eu trebuie să plec la alţii care nu ştiu să zâmbească şi să fie fericiţi, aşa cum ai început tu să fii.

Rămâi cu bine, omule, şi încearcă să nu mă mai chemi, pentru că viaţa e prea scurtă ca să nu o trăieşti minunat!

 

Paul Krizner



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni