Speranţa, nu mi-aţi văzut cumva Speranţa?

Patru lumânări ardeau încetişor, şi dacă ascultai cu atenţie puteai chiar să le auzi vorbind.

Prima a spus: Eu sunt Liniştea. În ziua de astăzi oamenii au uitat că pot face parte din viaţa lor… Flacăra s-a micşorat din ce în ce mai mult şi s-a stins.

Apoi a vorbit cea de a doua: Eu sunt Credinţa. Oamenii spun că pot să trăiască foarte bine şi fără mine, nu cred că mai are vreun rost să ard… Când a terminat de vorbit, şi aceasta s-a stins.

Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere să ard, oamenii mă dau la o parte ca pe un lucru fără valoare, ei uită să-i iubească chiar pe cei mai apropiaţi din viaţa lor. O adiere blândă care trecea pe lângă ea a stins-o fără să vrea.

Un copil a intrat în încăperea unde mai ardea o singură lumânare, şi văzându-le pe celelalte trei stinse, a început să plângă: Voi ar trebui să fiţi mereu aprinse…

Cea de a patra lumânare i-a şoptit: Nu-ţi fie frică, atât timp cât eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranţa!

„Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/pe nenăscuţii oameni cum îi latră“, plângea  de singurătate un amic din cartea de română. Oamenii s-au însingurat, şi-au schimbat condiţia, au devenit rechini canibali. Capra vecinului a murit demult, acum ne-am mutat în acvarii de umbre, de-abia aşteptăm să ne sfâşiem, să ne sfârtecăm să devenim sadici. Ce-i aia bunătate, simpatie, înţelegerea aproapelui? Are cineva alte simpatii decât noi? Şo, pe el şi pe mama lui! Sfârtecă-l, tufleşte-i mutra, să ţâşnească sângele, să moară, să-i iasă maţele, să rămân eu, eu gândesc bine, eu sunt buricul pământului, unitatea de măsură a Lumii, pe mine m-a învestit Dumnezeu să împart dreptatea… De ce să viciez Universul cu monotonia Liniştii, lumea se plictiseşte, nu ne mai prieşte somnul în pace, visăm mereu coşmaruri, ele ne ţin treji, vigilenţi, mereu în priză. Jos Liniştea, trăiască vacarmul, trepidaţia, iubim maceta, pana poetului e vetustă! Ce ne trebuie nouă scriitori, ei sunt acei indivizi plicticoşi care scriu cărţi citite din ce în ce mai rar. Uite, noi iubim trupele NATO, sunt entităţi foarte imprevizibile, cu ele nu te plictiseşti, în preajma lor Liniştea trebuie operată de insuficienţă cardiacă. Noi iubim rachetele sol-aer-sol. Astea fac zgomot şi alungă plictiseala.

Avem Credinţă? N-avem Credinţă? Asta, Credinţa, la ce-o fi bună?, căci dacă nu corespunde cu Credinţa mea, aia nu-i credinţă. Căci Dumnezeul meu este mai perfect decât Alahul tău. Şi invers! Şi-n plus este mai forţos. La urma-urmei Creaţia este un concept discutabil. Cine a creat Lumea? Cine e mai credincios, Hristosul meu sau Mahomedul tău? Amândoi au întemeiat câte o Credinţă. Doar că noi trebuie să credem că avem numai o Credinţă, doar una, una singură! Care credinţă? Căci, bunăoară dacă cineva e femeie şi pe deasupra mai e şi de altă Credinţă, fiinţa aia nu-i bună nici măcar de prim-ministru. Căci noi nu avem Linişte până nu ne promovăm DOAR Credinţa noastră, Credinţa lor este zero, este Bacilul Koch.

Trăim în obscuritate, fără Linişte şi Credinţă pentru că ne-am înstrăinat Iubirea. Fără Iubire nu poţi avea Linişte şi nici Credinţă. Iubirea e totul, e liantul cu care se zideşte Omul, este liantul care întăreşte în noi Liniştea şi Credinţa.

Trăim urât, sub imperiul urii, al banului, al lipsei de Credinţă şi Linişte fiindcă ne lipseşte Iubirea.

Ne-a mai răma Speranţa, care ne poate reaprinde lumina Liniştii, Credinţei şi Iubirii…

Apropo, nu mi-aţi văzut Speranţa, era pe-aici pe undeva? N-o văd, e prea întuneric, iar lumina ei este prea firavă.