Creație și Liturghie

Capitolele inaugurale ale Bibliei fac o declaraţie surprinzătoare. Creaţia, afirmă textul, este opera unei fiinţe iubitoare, care aduce totul la existenţă într-un mod divin, cu scopul realizării unei comuniuni de iubire si fericire. Această afirmaţie a părut la fel de extraordinară pentru lumea semitică antică, precum pare pentru lumea noastră de astăzi. Creaţia nu este aşadar, câmpul de bătălie pe care se confruntă forţele rivale ale binelui şi răului. Şi nici nu reprezintă, aşa cum au susţinut unii în vechime şi cum susţin astăzi alţii, o dimensiune în care trebuie să ne străduim pentru a obţine, ca premiu, un fel de victorie spirituală în viaţa de dincolo sau un paradis oferit numai câtorva suflete care au inocenţa spirituală necesară de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Creaţia nu trebuie învinsă pentru a intra într-o lume sacră rezervată doar unora, lume faţă de care cea actuală este numai o umbră, o pregătire.

Ortodoxia, mai mult decât oricare dintre tradiţiile creştine, susţine cu tărie şi într-un mod articulat, acelaşi lucru pe care îl proclamă referatul biblic, ca scop şi sens al darului vieţii. Viaţa este opera unui Creator iubitor. Când trăim în centrul vieţii, trăim în prezenţa Împărăţiei cerurilor, spaţiu al comuniunii, fericirii si miracolului. Există un singur păcat, cu adevărat: acela de a nu înţelege semnificaţia vieţii; şi singura alegere reală pe care o au de făcut oamenii – sau libertatea umană – este între a trăi viaţa sau a abandona dimensiunea autentică pentru a urma himerelor care nu fac parte din lumea comuniunii de iubire si nici din creaţie.
În timp ce imnurile biblice proclamă măreţia şi miraculosul creaţiei, mulţi dintre oameni, dacă nu chiar toţi, experimentează adesea lumea ca pe un loc al nevoinţelor, de nu chiar al bătăliei şi de cele mai multe ori ca pe un loc al agoniei şi înstrăinării. Cu toate acestea, înrădăcinate adânc în conştiinţa umană şi adesea în poveştile şi cântecele culturii umane, putem percepe ecouri îndepărtate ale unui alt mod de a vedea lumea, ecouri ce ne vorbesc despre un trecut edenic sau despre un viitor paradisiac.

Chiar şi poeţii moderni dau mărturie despre aceste lucruri: „Încântarea mi se naşte din surpriza de a-mi aminti ceva ce n-am ştiut că ştiu.
Este o fericită recunoaştere a pierderii din timpuri învechite… ”.

Ceea ce poetul american Robert Frost îşi „aduce aminte” şi care îi creează o „fericită recunoaştere a pierderii din timpuri învechite” coincide cu lucrarea Bisericii Ortodoxe, cu Liturghie, arta artelor şi din acest motiv arta lui Dumnezeu Întrupat. Părinţii greci ai Bisericii primare au fost foarte înţelepţi atunci când au ales cuvântul „liturghie” pentru a desemna lucrarea comunităţii de pelerini care trăiau pregătindu-se pentru Împărăţia lui Dumnezeu, în centrul creaţiei.   Cuvântul grecesc „liturghia” pe care îl foloseau pentru a descrie lucrarea Bisericii însemna o obligaţie publică, o lucrare publică. Aşa cum dascălii care îi instruiesc pe cei tineri și cum fermierii care produc hrana pentru comunităţile lor sunt de fapt implicaţi într-o munca efectuată pentru folosul întregii societăţi, în acelaşi mod, Biserica, în actul ei central, săvârşeşte o lucrare în beneficiul întregii creaţii.

Teofan Mada



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni