De o parte şi de alta a balanţei

de Petre Don
Într-una din zile, un negustor de produse lactate primeşte o citaţie pentru a se prezenta la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către brutarul său. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba oare cu ce-o fi învinuit…
Brutarul însă ştia cu ce, şi încă cum!
Acesta din urmă îl bănuia pe lăptar că îl înşeală la cântar când cumpără de la el unt. Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilogramul de unt şi pleca, cântărea imediat marfa în prezenţa unor martori.
Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate. Ba primea 900 g, ba 800 g, au fost cazuri când a primit şi 750 g de unt în loc de un kilogram.
În ziua judecăţii, judecătorul îl întreabă pe negustorul de lactate: Spune, dumneata ai cântar cu care să cântăreşti untul ce-l dai brutarului? Nu, domnule judecător, nu am. Păi atunci cum pretinzi că îi cântăreşti untul?, îl întreabă judecătorul. Negustorul de lactate răspunde: Păi… să vedeţi… eu am o balanţă, pun pe o parte a balanţei pâinea de un kilogram pe care o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanţa se echilibrează…
În aceste zile se împlinesc doi ani de când a murit prietenul meu, Mircea Croitorul.
A fost o persoană deosebită, de la început până la capăt. Discret, demn, avea o anume filozofie a vieţii, un anume unghi din care privea lumea. Mircea Croitorul era chiar croitor, iar numele lui cel adevărat era Mercea Iovan. Însă toată lumea din bloc îi spunea Mircea Croitorul.
Încă de la început, de-acum mai bine de douăzeci de ani ne-am ataşat unul de altul. De atunci, în fiecare seară îi aduceam ziarul la care lucram, căci de-a lungul anilor am lucrat la mai multe ziare. Mircea Croitorul avea probleme locomotorii, se deplasa greu, iar atunci când trebuia s-o facă se sprijinea de cârje. N-avea pensie, n-avea nici un venit sigur şi oficial. Lucrase cum şi pe unde putuse, n-avea nici anii, nici dreptul la pensionare.
În urmă cu vreo 15 ani am scris în favoarea lui la gazetă un material dur, dar perfect argumentat. S-a făcut o anchetă de către instituţiile sociale, în urma căreia a început să primească pensie de handicapat. Mizerabilă, dar binevenită. Pe lângă acest venit lucra la maşina de cusut (Singer Mare) pentru vecini, le repara diferite elemente de îmbrăcăminte, le făcea papuci de casă. Nu cerşea, nu-i trebuia nimic pe gratis. Era mândru prietenul meu Mircea Croitorul, avea demnitate; aşa cum câţiva inşi sănătoşi şi buni de muncă din bloc n-aveau şi încă n-au.
Lui Mircea Croitorul îi plăcea să citească. Dar, în afară de cărţile publicate de mine, pe care i le ofeream cu mare plăcere şi pe care le citea mai mult să nu mă supere, nu cred că citea cărţi. În schimb citea tot ce ţine de jurnalistică: cotidiane, hebdomadare, tabloide… Peste douăzeci de ani i-am adus zilnic ziarul la care lucram. Rar se întâmpla să nu-i aduc vreodată ziarul. Iar când se întâmpla să nu-l primească, se gândea şi se interesa dacă nu mi s-a întâmplat ceva rău…
În ultimii ani l-a primit cu el în garsonieră pe un nepot, ca să mai aibă cu cine schimba o vorbă. Nepotul Dani, un tânăr dezgheţat, întreprinzător i-a fost unchiului alături până în ultimele clipe.
Mircea Croitorul s-a stins din viaţă acum doi ani, într-un weekend.
De atunci nu nu mai aduc la bloc nici un ziar, nimănui…
De o parte a balanţei se află faptele sale, de cealaltă parte amintirea tristă a unei vieţi de om, viaţa lui Mircea Croitorul.
Sper din toată inima ca balanţa să fie echilibrată perfect, nu ca a acelui brutar din mai susul articolului.