Omul fără Dumnezeu, un zeu al societăţii contemporane?

de Paul Krizner
Toţi ne vom părăsi acest sălaş trecător şi ne vom afla cândva
pe patul morţii, patul adevărului despre noi înşine.
(Ierom. Teofan Mada)

În zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre droguri, despre sex şi pornografie, despre crime şi sinucideri, viol şi avort, este mult mai uşor şi acceptat să vorbeşti despre toate acestea, dar nu despre Dumnezeu, într-o societate şi într-o lume în care raportarea la transcendent este de multe ori neglijată.
Foarte uşor se poate vorbi azi despre o desacralizare a omului, despre omul fără Dumnezeu, care, practic, devine un fenomen general. Occidentul, prin termenul democraţie a înţeles şi răzvrătirea persoanei umane împotriva lui Dumnezeu, îngrădindu-L şi marginalizându-L până la eliminarea din viaţa sa. În căutarea habotnică şi haotică după îmbogăţire şi înavuţire, prin moduri mai mult sau mai puţin ortodoxe, omul uită, sau nu vrea să mai ştie, de divinitate, de Cel ce i-a dat toate.
Cauzele pentru care divinul este eliminat din viaţa omului sunt multiple, amintind, printre altele, desacralizarea omului, care este lipsit de Biserică şi de imaginea vie a Tatălui datorită societăţii (a se vedea problema scoaterii icoanelor din şcoli şi a orelor de religie din trunchiul comun al programei şcolare). Împătimirea omului este un alt factor, mulţi merg pe principiul: uite acela a greşit şi nu l-a pedepsit nimeni, eu de ce să nu o fac, iar un alt factor pentru care Dumnezeu este eliminat din societate este şi slaba credinţă a noastră, a celor ce avem dreptul la atitudine.
Datorită diferitelor ideologii, filosofii şi tratate ştiinţifice, omul a încercat să gândească doar raţional, logic,
abstract şi nimic mai mult.
Evoluţionismul lui Darwin, prin care se susţine că omul a evoluat din maimuţă şi ideologia marxistă, a omului social, comunist şi consumist, nu au făcut altceva decât să prezinte omul ca pe un animal cu două picioare. Renunţarea omului la factorul religios, la Dumnezeu, îl face să se considere un fel de stăpân al lumii, creator al creaturii sau propriul lui stăpân ori dumnezeu. Lumea din zilele noastre, fiind saturată de răutăţi, de ispite, de pornografie, de agresiune sexuală, de violuri, de droguri, alcool etc., nu încearcă să se raporteze la nimic altceva, ci, dimpotrivă, cere mai multă agresiune, pornografie, răutate etc., complăcându-se în această stare de mortificare, trăindu-şi propria agonie a morţii spirituale.
Omul, dacă nu trăieşte după normele morale, dacă nu are religiozitate, dacă nu are o legătură strânsă cu Bise­rica, va încerca să se prezinte ca un atotştiutor, ca un conducător suprem, ca un protagonist a tot ceea ce i se pare a fi bun, astfel ajungând la alcătuirea unui cult al eului personal, de aceea nu greşim cu nimic dacă spunem că omul contemporan, omul zilelor noastre este practic un neopăgân.
Raportându-se la lume ca un tot unitar, prin gândirea sa profană , omul nu acceptă viaţa decât ca o existenţă fizică, biologică, raţională şi încearcă să-şi găsească sălaş în această lume vremelnică şi trecătoare fără să reflecte la învăţăturile Bisericii, adică să înveţe să fie mădular viu al ei, devenind membru al spaţiului ecclesial. Sunt unii oameni care prezintă o atitudine de superioritate faţă de credincioşi, arătând o evoluţie a lor, prin comportament şi atitudine de multe ori ostilă Bisericii, ajungând să fie indiferenţi la valorile bisericeşti, ignorându-le şi văzându-le ca fiind nefolositoare, cum consideră şi Paul Evdokimov, în lucrarea sa Vârstele vieţii spirituale.
Abundenţa de plăceri temporale, invenţia de noi tehnologii, îi fac pe unii să vadă în ei omul suprem, omul care nu mai trebuie să aibă o raportare la Dumnezeu, la Împărăţia Cerurilor, la veşnicie.
Lumea în care trăim nu mai are norme şi valori morale, pentru că s-a ajuns ca avortul să fie un lucru normal (dar nu moral), crima este prezentată ca o întâmplare neplăcută, tinerii se sinucid din cauza consumului de droguri şi alcool, iar a-L mărturisi pe Dumnezeu e mai ruşinos decât dacă
a-i vorbi despre sex, astfel că, toate acestea definesc lumea pe care şi-o doreşte omul fără Dumnezeu, omul care poate face ce vrea, dar nu ce trebuie, omul care în aproapele său vede un duşman de moarte. Practic, acesta este omul animalizat.
Aşadar, omul fără Dumnezeu este un idol al propriului său eu, iar capacitatea de a trăi, cu care a fost înzestrat el, şi care era într-un anume grad de spiritualitate, s-a închis în materie, cum susţine profesorul de teologie arădean Cristinel Ioja. Rezumându-se la toate grijile cele materiale, cele lumeşti şi trupeşti, împătimindu-se şi animalizându-se prin faptele sale rele, cu fiecare clipă trecută şi prin păcatele pe care zilnic le săvârşeşte fără nici o jenă sau mustrare de conştiinţă, nu face, de fapt, altceva decât să confirme afirmaţia filosofului german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) care spunea Dumnezeu a murit, idee pe care o continuă monahii John Marler şi Andrew Wermuth spunând că Dumnezeu a murit … în inimile oamenilor încă de la începuturile creaţiei, adică încă de la căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Cum aşa?, păi oare nu zilnic prin păcatele noastre îl răstignim pe Hristos?



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni