Condamnaţi de un condamnat

Slugile lui Liviu Dragnea, un condamnat definitiv la doi ani de închisoare, dar cu suspendare, cu alte cuvinte un puşcăriaş lăsat printre oameni, şi-au înfăptuit menirea şi l-au înlăturat pe „obraznicul“ şi „nesupusul“ Sorin Grindeanu din fruntea unui guvern mânărit tot de ei. Chiar dacă cariera lui Grindeanu poate fi deja dată uitării, fostul prim ministru merită să iasă de pe scena politică în aplauzele tuturor. A fost singurul care a cutezat să nu îşi îndoaie de tot coloana în faţa lui Dragnea şi a mofturilor sale. Desigur, privind la rece şi din perspectiva binelui mers al ţării, trecerea moţiunii era una benefică. Haosul era şi mai mare dacă rămânea un guvern cu o susţinere atât de firavă. Nu pot însă să îmi ascund sentimentul de tristeţe, de lehamite, faţă de modul în care s-a jucat toată această debarcare regizată de tiranul Dragnea. E parcă acelaşi sentiment pe care îl ai când te uiţi la un film vechi cu gangsteri sau care îl are în centru pe un personaj negativ, dar filmul este construit într-un asemenea mod încât te face să fii de partea celui rău. Te face să simpatizezi cu eroul negativ în ciuda faptului că eşti conştient că mai sănătos pentru societate ar fi ca acesta să fie prins de oamenii legii. Grindeanu a fost „rău“ şi „neascultător“ cu Dragnea, iar acesta din urmă i-a arătat cine taie şi spânzură.

Dragnea are însă capacitatea de a fi un personaj dubios, negativ până în adâncul măruntaielor sale. Şi nu te face deloc să simpatizezi cu el, din contră te enervează fiecare apariţie a sa şi fiecare rânjet „binevoitor“. Dragnea, după cum spunea Andrei Pleşu, orice ar face nu are decât asemănarea unui şef de post. Mie mi se pare că e genul ăla care oricând are un pic de răgaz îşi scoate repede clisa şi ceapa din traista de navetist şi înfulecă pe nerăsuflate. Diferenţa inumană, şi de aici contrastul diabolic, este aceea că Dragnea trăieşte la Teleorman într-un mausoleu care l-ar face până şi pe Trump negru de invidie. Asta în condiţiile în care Dragnea este şeful socialiştilor din România, iar averea şi-a făcut-o dintr-un salariu de bugetar al unuia dintre cele mai oropsite judeţe din România.

Timişoara, din nou Timişoara, ne-a oferit o lecţie de demnitate. A fost singura organizaţie PSD din ţară care a avut tăria şi caracterul de a spune pe faţă ceea ce gândeşte, de a-şi asuma. Revoluţia în PSD a început, sau mai corect spus putea să înceapă, de la Timişoara. Aradul nu a mai fost însă al doilea oraş martir al Revoluţiei. A ales ipocrizia şi supunerea în faţa unui puşcăriaş putred de bogat, cu apucături tiranice şi cu faţă de şef de post. E demn de silă să îi vezi pe căţeluşii arădeni ai lui Dragnea cum se afişează pe la diferite evenimente unde pozează în veritabili apărători ai societăţii, adevăraţi eroi, îmbrăcaţi în ţinute strâmte şi cu capul dat pe spate, dar care nu văd că din gurile lor cad bucăţi de fecale din dosul lui Dragnea.

Aradul este un oraş blestemat, nu că judeţul ar fi prea departe. Are o administraţie care este condusă de 12 ani de acelaşi Gheorghe Falcă şi care în afară de distrugere şi de îngropare a Aradului în anonimat nu prea mai reuşeşte mare lucru. Blestemul este cu atât mai cert cu cât nici alternativă nu avem. PSD Arad este într-o degringoladă şi într-un anonimat mai ceva ca oraşul lui Falcă pe care visează că îl va conduce vreodată.

La un moment dat mi-am pus speranţele, de doi bani speranţe, în USR. Mare greşeală! S-a demonstrat la nivel naţional, pentru că local e prea absent ca să spun că există, că acest partid nu este altceva decât o bandă de homosexuali latenţi.

Aş dori şi eu să am de undeva să îmi trag o perfuzie de speranţă de pe scena politică românească. Până când voi găsi acel loc supravieţuiesc încercând să trăiesc cu nostalgia acelei Românii care avea în fruntea sa o autoritate regală. Nu spun că clasa politică românească a fost vreodată cu mult mai onorabilă, dar poate demnitatea dată de către coroana monarhică se răsfrânge şi asupra politicienilor noştri valahi, obligându-i poate în a fi mai demni, mai responsabili, mai onorabili.