Împărtăşesc liber

de Teofan Mada
„Cu dor am dorit să mănânc cu voi  Paştele acesta, mai înainte de patimea Mea” (Luc. 22,15): cu aceste cuvinte Iisus a inaugurat celebrarea Cinei celei de taină şi a instituirii sfintei Euharistii. Doamne, Ţie îţi este dor de mine, de noi. Îţi este dor să ne faci părtaşi de Tine însuţi în sfânta Euharistie, să Te uneşti cu noi. Doamne, trezeşte şi în noi do­rinţa de Tine. Întăreşte-ne în unitatea cu Tine şi între noi. Dăruieşte Bisericii Tale iubirea, pentru ca lumea să creadă. Ca fii ai lui Dumnezeu suntem chemaţi să ne transfigurăm total în Dumnezeu-omul,  Cel ce a pătimit, care atât de mult ne-a iubit încât a murit pentru noi cu o moarte foarte ruşinoasă şi inefabil de dureroasă. Şi toate acestea numai din iubire faţă de tine, o, omule!  Această identificare înseamnă şi a trăi ceea ce a trăit Iisus: sărăcie, singurătate, părăsire, dispreţ, durere, hulă. Iisus a mers în întâmpinarea acelui ceas dorindu-l în interiorul Său, a aşteptat acel moment în care avea să Se dăruiască pe Sine însuşi ucenicilor Săi sub elementele pâinii şi vinului. A aşteptat acel moment în care avea să aibă loc într-un fel adevărata nuntă mesianică: transformarea darurilor de pe acest pământ şi devenirea una cu ai Săi, pentru a-i transforma şi a inaugura astfel transformarea lumii. În dorinţa lui Iisus putem recunoaşte dorinţa lui Dumnezeu însuşi – iubirea lui faţă de oameni, faţă de creaţia Sa, o iubire în aşteptare. Iubirea care aşteaptă momentul unirii, iubirea care vrea să-i atragă pe oameni la sine, pentru a da împlinire prin aceasta şi dorinţei creaţiei însăşi: de fapt, ea este îndreptată spre manifestarea fiilor lui Dumnezeu. (cf. Rom. 8,19) Pe cruce este omul-Dumnezeu, într-un act suprem de dăruire, care este un act suprem de iubire.
Iisus ne doreşte pe noi, ne aşteaptă. Şi noi, îl dorim cu adevărat? Există înlăuntrul nostru stimulentul de a-L întâlni? Dorim cu ardoare apropierea Lui, să devenim una cu El, lucru pe care El ni-l dăruieşte în sfânta Euharistie? Sau suntem indife­renţi, distraţi, plini de altceva sau de noi? Din parabolele lui Iisus despre ospeţe ştim că El cunoaşte realitatea locurilor rămase goale, răspunsul negativ, dezinteresul faţă de El şi faţă de apropierea Lui. Locurile goale la ospăţul Mirelui, cu sau fără scuze, nu sunt pentru noi o parabolă, ci o realitate prezentă, chiar în acele ţări cărora le ma­nifestase apropierea Sa deosebită. Iisus ştia şi despre oaspeţi care, este adevărat, aveau să vină, dar fără să fie îmbrăcaţi în mod nupţial – fără bucurie pentru apropierea Lui, urmând numai o obişnuinţă şi o complet altă orientare a vieţii lor. Sfântul Gri­gorie cel Mare, într-una din omiliile sale, se întreba: Ce fel de persoane sunt acelea care vin fără haină de nuntă? În ce consistă această haină şi cum se obţine? Răspunsul său este: Cei care au fost chemaţi şi vin au într-un fel credinţă. Credinţa le des­chide uşa. Însă le lipseşte haina nupţială a iubirii. Cel care trăieşte credinţa nu ca iubire nu este pregătit pentru nuntă şi este trimis afară. Împărtăşania euharistică cere credinţa, dar credinţa cere iubire, altminteri este moartă ca şi credinţa.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni