Fapte şi vorbe…

La noi toți, dar absolut toți care s-au perindat pe la putere au început prin a dărâma mare parte din ce au făcut predecesorii lor. Sigur, probabil au fost şi multe chestii neinspirate, dar ceva bun trebuie să fi făcut fiecare. De mai bine de un sfert e secol suntem într-o continuă căutare şi, mai ales demolare. Nu s-a construit mai nimic durabil, care să treacă prin mai multe guvernări. Să se dezvolte, să crească, să ţină. Ceva
despre care să se poată spune: da, a rămas ceva. Ceva care să dureze, ceva care să fie cu adevărat util şi să aducă o creștere calității vieții. Da, așa trebuie gândită fiecare investiţie.  Nu, se începe, aproape invariabil cu ,,noi avem o altă strategie pentru chestiunea x sau y”. Şi mai toți au gândiri, nu pentru viitorul imediat şi hai cel mult mediu, ci pentru decade întregi în viitor. Asta în condițiile în care s-a văzut clar că următorii vor mătura ideile lor.
E cam ca la CFR. Ne propunem linii de mare viteză, pe care să se circule cu 160 de kilometri la oră. Asta în timp ce acum, viteza medie este undeva la 50 de kilometri pe oră. Nu mai bine ar fi să ne propunem  pentru început, o medie ceva mai realistă? Așa şi actualul exe­cutiv, deși avea un mandat pe un an, a început să se angajeze la nu știu ce strategii pentru jumătate de secol. Nu că în principiu ar fi rău, dar pentru a face (în sfârșit) viziuni şi strategii pe o asemenea distanță de timp e nevoie de sprijin solid în parlament. Adică de un guvern politic, nu unul de teh­nocrați. Adică nu suntem în stare sa facem ceva simplu, cum ar fi asigurarea în timp util a subvenţiilor pentru agricultori şi ne băgam la strategii. Mai toți știu, din trecutele experiențe, că șansele să nu iasă nimic valoros sunt mult mai mari decât de a ieși ceva. Asta pentru că nu există un numitor comun, la care tot spectrul politic trebuia să-şi dea consensul. Asta măcar în câteva chestiuni esențiale cu impact major asupra omului. La asta mă gândeam în goana mașinii prin județ. Imagini pe care le-am avut în faţa ochilor de sute de ori. Acum însă imaginea mi s-a părut altfel, deși  drumul dintre Arad şi Șiria era la fel e rău ca acum doua decenii. Mi- a sărit în ochi planul general după care erau croite, de pe vremea admi­nistrației habsburgice localitățile: o stradă principală şi  o ramificație de străzi paralele între ele şi perpendiculare pe cea principală, cu casele construite la linie. Şi asta la fel în toate aşezările. Asta a fost posibil pentru că exista o gândire unitară,  valabilă pentru tot imperiul, iar regulile erau strict respectate. Simplu, iar  rezultatele au rămas şi acum după trei secole. Cam asta este diferența şi poate şi explicația că în timp ce ,ăia“ construiau ca­tedralele de piatră ,iar noi făceam fortificaţii din pământ, eventual întărite cu lemn. Ceva care nu putea dura oricum peste secole. La fel şi acum facem planuri peste planuri, dar nu avem încă o mie de kilometri de autostradă. Mai bine am avea mai puţine planuri, dar mai multe realizări. Adică fapte, nu vorbe. Care să şi dureze.