„Războiul rece” din DNA

În aceste zile, asistăm efectiv la un adevărat „război rece” în interiorul DNA. Totul se învârte în jurul „comandantului suprem” Laura Codruţa Kövesi. Practic, este un război fraticid, o dispută internă la care asistă, deopotrivă, clasa politică şi instrumentele mass-media, ca fenomen public, dar şi (sunt convins de acest lucru) serviciile secrete.
E clar că importanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie excede, ca importanţă, tot ceea ce înseamnă justiţie în România şi, pe cale de consecinţă, e normal ca această dispută să fie în lumina reflectoarelor, dar analizele care decurg din conflictul ăsta interior sunt de-a dreptul surprinzătoare.
Ca pe vremea lui Traian Băsescu – ba chiar ca o „moştenire” a acestuia –, acest război intern a împărţit opinia publică în două. Pe de o parte contestatarii DNA, care văd  această instituţie doar ca pe un aparat restrictiv, aflat în mâna cuiva, iar pe de altă parte „justiţiarii” din România, majoritatea oameni de bună credinţă, care consideră că o astfel de instituţie nu e doar utilă, ci imperios necesară.
Mulţi dintre cei care contestă DNA o fac generalizând, afirmând că TOATE dosarele – în special cele care conţin nume de politicieni – sunt instrumentate la comandă politică. Da, la unele dosare există sus­- piciunea, ba chiar certitudinea (neînsoţită, însă, de dovezi certe) că s-a urmărit prin acestea o „vânătoare de vrăjitoare”. Şi, automat, prin contrapondere, că sunt anumite dosare ţinute „la sertar”, că sunt unii oameni protejaţi de „sistem”. Un adevăr există, dar genera­lizarea duce în derizoriu munca (şi, la urma urmelor probitatea) unor procurori oneşti. La adăpostul unor dosare „cusute cu aţă albă”, detractorii îi pun în aceeaşi oală pe toţi procurorii DNA.
Cealaltă tabără, a „justiţiarilor” din societatea civilă, procedează exact invers, apărând până în pânzele albe instituţia DNA, oferind un cec în alb tuturor procurorilor, inclusiv celor care au instrumentat dosare care ridică semne de întrebare. Iarăşi o opinie dusă la extrem, care nu face bine instituţiei în sine.
Între cele două tabere există o falie consistentă, o zonă mixtă, un fel de no man’s land – dacă tot vorbeam de război. O zonă în care ar trebui să se regăsească majoritatea românilor oneşti, dar unde din păcate nu se regăsesc prea mulţi. Cele două tabere – a detractorilor şi a „justiţiarelor” sunt mult prea îngroşate, foarte mulţi români văd lucrurile în alb sau în negru, în funcţie de influenţa la care sunt supuşi. Prea puţin rămân înspre zona mixtă.
Dintre cei care ar trebui să informeze cetăţenii, care ar trebui să nu generalizeze, nici într-un fel, nici într-altul, i-aş indica pe politicieni şi pe reprezentanţii mass-media. Clasa politică, fiind cea care se află cu predilecţie sub lupa DNA, îşi mai explică, cumva, partizanatul, dar mass-media nu. Şi tocmai din partea mass-media vedem o presiune constantă în a adula, respetiv contesta DNA.
În actualul „război rece”, mass-media trebuie să fie mediator, nu partizan, pentru a-şi respecta statutul de formator de opinie. Cu o poziţie partizană, DNA va sfârşi prin a fi contestată, în ansamblul ei, chiar şi de cei cu bună credinţă, pe principiul că nu iese fum fără foc. Iar actul de justiţie din România va rămâne cramponat pe vecie în zona intereselor politice şi macroeconomice.