Viața este cunoaștere

de arhim. Teofan Mada

Mântuitorul ne spune că: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe  Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). „Cunoaşterea”, în sens biblic, este un cuvânt sinonim cu termenul comuniunii profunde. „A cunoaşte” înseamnă „a locui”, a pătrunde, a intra într-o viaţă de calitate superioară: viaţa lui Dumnezeu, unde totul se schimbă şi ia forma infinitului, a veşniciei, a plinătăţii. Este ceea ce inima noastră doreşte de fiecare dată, atunci când aspiră la mai mult, la infinit. Iisus ne-a dat posibilitatea realizării acestei dorinţe înscrise în inima noastră, oferindu-ne iubirea divină. Fiecare fiinţă umană vrea să trăiască. Doreşte o viaţă veşnică, plină, o viaţă care să merite, care să fie o bucurie. De dorinţa pentru viaţă este, în acelaşi timp, legată rezistenţa împotriva morţii, care totuşi este inevitabilă. Când Iisus vorbeşte despre viaţa veşnică, El înţelege viaţa autentică, adevărată, care merită să fie trăită. Nu înţelege pur şi simplu viaţa care vine după moarte. El înţelege modul autentic al vieţii – o viaţă care este pe deplin viaţă şi pentru aceasta este sustrasă morţii, dar care poate de fapt să înceapă deja în această lume, mai mult, trebuie să înceapă în ea: numai dacă învăţăm deja de acum să trăim în mod autentic, dacă învăţăm acea viaţă pe care moartea nu o poate lua, promisiunea veşniciei are sens. Dar cum se realizează aceasta? Ce este oare această viaţă cu adevărat creştină, căreia moartea nu poate să îi facă rău? Am auzit răspunsul lui Iisus: Aceasta este viaţa adevărată, ca să Te cunoască pe Tine – Dumnezeule – şi pe trimisul Tău, Iisus Hristos.
Spre surprinderea noastră, ni se spune că viaţa este cunoaştere. Aceasta înseamnă înainte de toate: viaţa este relaţie, viaţa este iubire. Trăiesc în comuniune, deci exist. Nimeni nu are viaţă de la sine însuşi şi numai pentru sine însuşi. Noi o avem de la un altul, în relaţie cu un altul. Dacă este o relaţie în adevăr şi în iubire, un a da şi a primi, ea dă deplinătatea vieţii, o face frumoasă. Dar tocmai pentru aceasta, distrugerea relaţiei prin opera morţii poate să fie deosebit de dureroasă, poate să pună în discuţie viaţa însăşi. Numai relaţia cu Cel care este El însuşi Viaţa, poate să susţină şi viaţa mea dincolo de apele morţii, poate să mă conducă viu prin ele, la tărâmul nemuririi ca să exist veşnic în Hristos-ul veşniciei. Deja în filozofia antică exista ideea că omul poate să găsească o viaţă veşnică dacă se ataşează la ceea ce este indestructibil şi nemuritor – la adevărul care este veşnic. Ar trebui, ca să spunem aşa, să se umple de adevăr pentru a purta în sine esenţa veşniciei, care işi trage seva din adevărul veşnic. Dar numai dacă adevărul este Per­- soană, poate să mă ducă prin noaptea morţii la lumina împărăţiei. Noi ne agăţăm de Dumnezeu – de Iisus Hristos, Cel Înviat. Şi suntem astfel purtaţi de Cel care este Viaţa însăşi. În această relaţie noi trăim chiar traversând moartea, pentru că nu ne abandonează Cel care este Viaţa însăşi. Viaţa veşnică este dăruită tuturor care-L cunosc pe Dumnezeu. Dar a cunoaşte înseamnă mult mai mult decât simpla înălţare a minţii spre Dumnezeu, fiind rezultatul iubirii împărtăşite. În cărţile Vechiului Testament termenii iubire şi cunoaştere se identifică, pentru că adevă­- rata cunoaştere este mai presus de puterile de înţelegere şi experienţa noastră din această lume sensibilă. Există o cunoaştere a inimii, o experienţă pe care sufletul o are în apropierea lui de Dumnezeu şi a lumii spirituale, prin care înţelegem mai presus de cuvinte, de definiţii sau de categorii abstracte, însă această experienţă este de nespus, de nedescris, pentru că nu găsim nimic din ceea ce am văzut sau trăit în lumea materială care ne ţine captivi cunoaşterii sensibile. Dacă ascultăm glasul lui Dumnezeu mai presus de cuvinte, acea şoaptă care atinge o coardă sensibilă în inima noastră, şi mai ales dacă îi răspundem din iubire, ne aflăm pe calea mântuirii.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni