Picături de libertate

de Paul Krizner
„Libertatea nu este un drept, este o obligaţie.”
Nicolae Berdiaev

Oricât aş încerca să înţeleg sensul libertăţii, ce îţi poate oferi acest cuvânt, fie din punct de vedere social, fie din punct de vedere politic, nu poate fi pătruns în deplinătatea sa atâta vreme cât nu îi găseşti sensul spiritual pentru că, în esenţă, nu înseamnă doar drepturi, fără obligaţii. De aceea libertatea, dacă nu este asumată, este de fapt o constrângere şi nicidecum dreptul omului contemporan.
Sigur, istoria umanităţii a demonstrat că, fără libertate, omul devine o simplă marionetă a celor puternici, iar istoria modernă şi post-modernă scoate la iveală înţelegerea greşită a acestui termen exploatat la maxim de minorităţi, indiferent care ar fi ele.
Libertatea este mult discutată doar din punct de vedere uman, „sunt liber că am voie să fac ce vreau”, dar oare ceea ce fac este bine? La ce valori general valabile şi universale mă raportez? La ce principii etice sau morale? – ca să pot să îmi dau seama de cauza şi efectul libertăţii mele. L-aş cita pe filosoful român Petre Ţuţea, care afirma că: „libertatea omului este partea divină din el”, deci, nicidecum libertatea nu înseamnă să fac ceea ce vreau, pentru că, de cele mai multe ori, să fac ce vreau ţine de egoism, crezând că sunt cel mai bun şi că tot ceea ce fac este bine. Dar, haideţi să aruncăm o privire trecătoare prin înţelepciunea frumosului sau a filosofiei. Filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677), chiar dacă nu îi pot accepta gândirea sa panteistă şi maneistă, totuşi afirmase la un moment dat că „libertatea este înţelepciunea necesităţii”, iar iluministul francez Voltaire (1664-1778) credea că „libertatea este sănătatea sufletului”. Cicero (106 î. Hr.-43 î. Hr.), acest homo universalis, cum a fost numit, afirma că „libertatea este o posesiune de o valoare inestimabilă”. Şi totuşi, nu suntem pe deplin liberi. Oare putem vorbi de o libertate asumată, găsind în ea adevărata menire sau scop al vieţii noastre? Greu de spus. Un lucru este cât se poate de sigur: într-o lume în care vorbim orice şi fără rost, doar iubind adevărul putem deveni liberi cu adevărat, după cum afirmă Scriptura: „adevărul vă va face liberi” (Ioan, VIII, 32). Dar care adevăr? Pentru că toţi susţinem că deţinem adevărul, însă adevărul absolut este Hristos, fără de care nu putem cunoaşte splendoarea şi dulceaţa libertăţii. Fericitul Augustin se ruga lui Dumnezeu astfel: „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber!”. Câtă profunzime arată această înrobire care, de fapt, nu este altceva decât smerenia prin care dobândim libertatea şi doar aşa poţi trăi frumos într-o lume „a libertăţilor”, eşti cu adevărat liber doar prin Hristos, pentru că oricât ne-am eschiva, oricât am spune că nu avem nevoie de El, totuşi, la sfârşit, nu suntem decât un pumn de pământ.
Un alt mare părinte patristic, Fericitul Augustin, afirma că „acela este cu adevărat liber care trăieşte pentru Hristos. El se află deasupra tuturor nenorocirilor. Dacă el însuşi nu îşi va face rău, atunci niciodată altul nu-i va fi în stare să îi facă”. Prin natura sa, omul a fost liber, însă nu a ştiut să îşi preţuiască şi să îşi iubească această libertate edenică. Astfel că, Avva Talasie spunea: „ai fost creat liber şi chemat spre libertate, aşa că nu te face robul patimilor necurate”.
În special, gândirea omului, în decursul secolelor, arată că libertatea apare ca o voinţă personală, în care poţi face ceea ce vrei, din ceea ce îţi este permis. Deci, vorbim aici de o libertate îngrădită. Antoine de Rivarol (1753-1801) afirmă că libertatea este „a fi ceea ce vrei din ceea ce poţi”, iar C. L. Montesquieu (1689-1755) credea că libertatea este „dreptul de a face ceea ce legile permit”. În acest context, mă întreb ce este libertatea, când totul gravitează în jurul unor norme sociale, oare nu este un fel de „eşti liber să faci ceea ce vrei din ceea ce îţi permitem noi”?
Adevărata libertate nu poate fi găsită în această lume cu „prinţipii”, folosind o expresie caragialistă, ci în Biserică, chiar dacă pare un paradox la prima vedere. Biserica este un spaţiu care te scoate din profan, ducându-te în cel sacru, pentru că acolo cerul este pe pământ, iar adevărata natură a omului este cea celestă şi nicidecum cea materială. Omul a fost creat pentru a trăi în comuniune, dar, în acelaşi timp, i s-a dat şi libertatea de a alege… şi a ales…, a ales suferinţa, tristeţea, boala, neîmplinirea şi nefericirea, până când, într-o tristă aşteptare, a venit Hristos, redescoperindu-i omului adevărata sa valoare şi menire, redescoperindu-i într-o lume a jugurilor, adevărata libertate.
Istoria primelor veacuri creştine, prin mucenicii ei, a dovedit că nici fălcile leilor, nici fierăstrăul, nici cazanul cu smoală încins, nu i-a făcut pe creştini să renunţe la Adevărul ce i-a făcut liberi, în ciuda condamnării lor la moarte.
Libertatea mea într-o lume libertinistă nu ţine de sisteme sau de norme, ci de Hristos, care este adevărata libertate. Vei suferi, vei fi marginalizat, vei înseta, te vor urî, vei fi prigonit pentru acest tip de libertate, dar fără ea tu nu mai eşti fărâmă din veşnicie sau picătură din libertatea eternă, ci un simplu şi trecător muritor.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni