„Aceşti adolescenţi care strigă”

Regretatul Solomon Marcus publică (2015) „o tabletă” cu titlul de mai sus, iar textul începe cu propoziția „Educația este în suferință.” și se încheie astfel: „avem atât de multe de învățat de la acești copii ale căror voci nu le aude nimeni”. De ce strigă adolescenții? Care este problema strigătului lor, pe care „nimeni n-o aude”? Aflăm o parte din răspunsuri în considerațiile ce urmează.

Actualul (inactual!) sistem de învățământ (fără a avea sistem de educație), afirma S. M., a ajuns o sursă de „epuizare a valorilor” prin incapacitatea „părinților, profesorilor, oamenilor politici, factorilor de putere și decizie” de a acorda „atenție noilor generații”, tolerând continuarea formării în școli a unor „oameni împovărați”, obosiți, stresați, ignorați și obedienți. Academicianul își sprijină  afirmațiile pe fragmente din câteva scrisori de la „copii și adolescenți de notat zece”; ei mărturisesc: „sunt ca un recipient în care se toarnă de-a valma cunoștințe”, „sunt ca un robot care execută ordinele profesorilor”, „mă lipsesc de somn pentru a învăța lucruri nesemnificative”, „de ce nu pot învăța de plăcere?” invocând ”obtuzitatea și lipsa de comunicare a cadrelor didactice”, suntem tratați ca „niște serii de producție”, profesorii sunt  „oameni neinteresați care nu pun nici un pic de pasiune în ceea ce fac…” etc.

Același volum despre „Zece nevoi umane”… „de care educația ar trebui să țină seama” găzduiește comentariile cititorilor (elevi, părinți, profesori) sugerând alte probleme ce întrețin strigătul neauzit al adolescenților. Ele se referă la supraîncărcare, la inutilitatea unor cunoștințe (acum, competențe!), organizarea haotică a sistemului de educație și a sistemului de învățământ, inegalitatea de șanse întreținută de corupție, stresul zilnic al elevilor, vulnerabilitatea pregătirii profesorilor, lipsa vocației, înzorzonarea metodică, absența satisfacției de a învăța, pierderea timpului școlar. Toate la un loc generează „o turmă ușor de manipulat, care nu citește la maturitate decât Click”.

Etichetările sunt nepotrivite, dar multe spuse aici și altundeva se constituie în adevăruri confirmate de persistența dezordinii care vântură cam de mult timp în educația românească, generând o societate atinsă de corupție, abuzuri, imoralitate, fiind sufocată de fenomene antieducaționale. O dovadă a conștientizării acestei situații – de risipă a „singurei bogății autentice a unei comunități” – este întreținută de „cârpelile” fiecărui ministeriabil. Câteva probleme care ar face ca cele „zece nevoi umane” să devină subiect al educației școlare, determinând adolescenții să învețe de plăcere ar fi (după opinia mea):

  • Modificările din învățământ să fie realizate concomitent și global, pe toate palierele sistemului școlar, după următoarea procedură: stabilirea explicită și în puține cuvinte a profilului de personalitate dorit de societate; reprezentarea acestuia într-un plan de învățământ corelat pe întregul traseu de învățare (cu maximum zece discipline); formarea adecvată a profesorilor și reajustarea modalităților de monitorizare periodică a funcționării procesului de învățământ și deopotrivă de educație;
  • Recumpănirea intervențiilor pedagogilor – teoreticienii educației – pentru clarificări conceptuale; din păcate, lectura unei cărți actuale de pedagogie descoperă „o beție de cuvinte” (transferată în programe școlare), din care profesorul de gimnaziu sau de liceu nu se dezmeticește, transferând-o asupra elevilor; de ex: curriculum transdisciplinar, competențe integrate, brainstorming, centrarea pe elev, fischbool, paragogia, probe itemice, managementul învățării, gândire critică, proiect integrat etc.;
  • Despărțirea totală și fermă de un sistem școlar învechit (bănci, gruparea elevilor, programe unitare, examene etc.) și asumarea unui învățământ educativ, experiențial, cu renunțarea la domenii disciplinare și promovarea „educațiilor” utile (financiară, familială, estetică, informațională, umanistă, morală ș.a.);
  • Înaintea generalizării/ implementării unei modificări în școală, procedura să fie aplicată, sub formă experimentală, pe eșantioane reprezentative;
  • Școala să fie spațiul elevilor, nu al profesorilor (Mărturisește un elev zicala profesorului: „ești elev, eu sunt profesor, trebuie să faci ce spun eu!”, p. 50; „școala actuală este gândită în interesul profesorilor nu al elevilor, p. 65; profesorii construiesc așa numitul „pat al lui Procust”, p. 71; „profesorii trebuie păstrați în sistem indiferent dacă sunt utili sau nu”, p. 81). Procentul de promovabilitate la BAC rămâne o amăgire atât pentru elevi și părinți, cât și pentru școli și profesori.

Dorința noastră este ca școala să contribuie la pregătirea adolescenților pentru o viață deplină și pentru un comportament virtuos, demn, cu respect pentru refuzul obedienței și al umilinței, al tuturor gesturilor care-i împiedică să vorbească despre propriile lor probleme. Școala actuală vizează formarea la elevi a unor competențe (profesionale, sper), ignorând nevoia adolescentului de a deveni Om demn, cu rațiune clară, cu sentimente sigure, cu autonomie în fapte și cu capacitatea explicită de a-și construi o viață tihnită. Avem nevoie de idei noi pentru o educație nouă – după care strigă adolescenții – pentru o societate nouă.

 

Anton Ilica



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni