Special şi ordinar

Am un amic care a plecat de dinainte de Revoluție. Acum lucrează  în Austria ca șofer de autobuz pe curse urbane. Duce o viață decentă, fără extrava­ganțe, dar e liniștit. El știe în orice moment, că peste două decenii, când va intra în pensie cât va avea. În fiecare an e înștiințat că banii lui pe când se va retrage din activitate vor fi la nivelul de X euro.
E mulțumit pentru că știe ce planuri să-și facă. Și mai ales cât se va putea întinde. Asta se cheamă predictibilitate. Este  ce vrea  fiecare om. Sau aproape fiecare. Și este normal sa fie așa. Omul vrea un sentiment de siguranță. Un adăpost, care îl va proteja, când va avea nevoie. Sigur asta se întâmplă în lumea civilizată unde omul este în centrul atenției  și are parte de un tratament echitabil. Ei  au știut să facă mai întâi drunuri bune, spitale, şcoli și apoi stadioane de cinci stele. Iar imagini de acest gen avem și-n Arad. Nu trebuie decât să priviți și să judecați echitabil. Ce s-a făcut și dacă acelea erau adevăratele  priorități. La noi  nu e cazul. În
esență nu știm ce se face de azi pe mâine. De aceea nu prea se știe ce se va întâmpla peste un an doi. Ca notă generală cei care vin dărâmă ce au făcut predecesorii. Este e o mlaștină comună în care fiecare dintre cei care au decizia ,,amestecă” cum vrea, şi trage spuza spre turta sa. Și se trage. O sută de mii de pensii  speciale trag în… greutate cât patru milioane de pensii normale. Iar una medie la noi, în  România anului 2017, nu depășește 1.000 de lei. Nu vorbim de pensia record de peste 40.000 de lei, adică 10.000 de dolari pe lună. Sunt destule pensii… speciale. Așa că nu e de mirare că de la începutul anului circa 3200 de angajați de la Interne vor să plece în pensie. Asta așa după vreo 25 de ani lucrați. Nu este normal ca un om aflat în puterea vârstei să primească o pensie mai mare decât salariul. Sigur vor fi mulți care zic că a contribuit mai mult. Și acest calcul cade. Pentru că nu e totuna să contribui 25 de ani sau 45 de ani cât un angajat… nespecial. Oricum am întoarce-o socoteala nu iese. Că banii nu-s de la buget, că-i altă casă de pensii și alte asemenea vorbe, care sunt de fapt praf în ochii celorlalți. De unde atunci? Că doar n-au în pod o rezervă care să și-o dea singuri. În esență, dacă e să fim echitabili este mult prea mult pentru prea puțin cât s-a oferit pentru societate, pentru țară pentru contribuția lor la urma- urmei.  Dar nu ei sunt principalii vinovați. În fond cine ar renunța la o pensie bună? De vină sunt legiuitorii care de la o legis­latură la alta au înmulțit inechitățile. Au găsit tot felul de excepții, de alte reguli. Care costă. Mult prea mult față de ce poate țara. Chiar și ministrul Muncii și doi lideri importanți ai coaliției de guvernare au zis mai direct sau mai voalat că așa nu se mai poate. Cu alte cuvinte s-a cam ajuns la fundul sacului. Iar promisiunile sunt multe și nu prea mai e de unde. Dar pentru asta nu trebuie doar corecții heirupiste. Iei de la unii și dai la alții. Un  fel de haiducie, dacă vreți. Nu, ar trebui un consens în care tot sistemul să fie pus pe baze echitabile, nu speciale, iar fiecare să primească atât cât merită. Altfel…