Iubire-Agape

de Arhim. Teofan Mada
urmare din numărul trecut

Duhul Sfânt precedă orice lucrare di­vină, toate faptele divine se împlinesc în noi prin El. Deci noi nu vom fi templu al Duhului Sfânt doar atunci când vom fi transfiguraţi de energiile Sale, atunci când vom fi purificaţi de toată mizeria noastră, atunci când vom fi învăţat să cădem în extaz sau vom cunoaşte răpirile la al treilea cer. Suntem templul Duhului Sfânt din momentul Botezului nostru, de la începutul fiinţării noastre ca şi creştini. O prezenţă preliminară, aşadar, a Duhului Sfânt în noi, care precedă toată istoria vieţuirii noastre în Dumnezeu, care îi este rădăcina, fermentul tainic al vieţii şi al veşniciei. Acest lucru vrem să-l spunem atunci când afirmăm că suntem „templul Duhului Sfânt”: este principiul vieţii şi sfânt al lui Dumnezeu care locuieşte în noi, ca o lucrare profundă, adevărată.     Dacă omenitatea noastră devine, într-un anumit sens, întruparea sfinţeniei lui Dumnezeu, împărtăşire din sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie ca acest lucru să transpară, să se dezvăluie pe deplin, în mentalitate şi în fapte, în opţiuni practice, în implicaţii sociale ca şi în virtuţile teologice. Şi exact acest lucru îl întâlnim la sfinţi: acest lucru îl putem numi sfinţenie creştină. Nu este vorba despre o suprapunere între prezenţa lui Dumnezeu şi efortul omenesc voluntar. Este vorba, mai degrabă despre o sinergie, de o colaborare, care se întemeiază pe lucrarea lui Dumnezeu, pe iniţiativa Sa, pe „sfinţenia” Sa dăruită nouă într-o manieră constitutivă, clară, care ne face să existăm ca şi „creştini”. Fără Duhul Sfânt noi nu L-am cunoaşte nici pe Tatăl nici pe Fiul. Dar ei, Tatăl şi Fiul, sunt aceia care ni-L trimit pe Duhul Sfânt pentru a ne cuprinde într-o îmbrăţişare de viaţă şi sfântă iubire.
Dumnezeu însuşi s-a arătat mereu preocupat de istorie, şi-a „jucat” impetuozitatea în a o face să înainteze, în a o transforma, în a trimite profeţi care să o cheme la cunoaşerea bunurilor viitoare şi desăvârşite. Harismele Sale nu au fost dăruite pentru a sta şi a privi la cer, extaziaţi, ci pentru a duce noutatea Evangheliei iubirii până la marginile pământului şi în toate areopagurile culturii istoriei (cf. Fapt. 17,16-34; 28,3-31). Împărăţia care vine nu este compensaţia pentru cel care se simte „naufragiat” de speranţe împotmolite în această lume, ci este un dar fiilor oamenilor care-şi exercită responsabilitatea lor faţa de istorie. Lui Dumnezeu îi place să se reveleze ca iubire-agape, plin de dăruire, gratuitate, slujire, milostivire. Duhul care locuieşte în inima bisericii, o învaţă să recunoască urmele lui Dumnezeu ca: sfinţenia, comuniunea între noi şi libertatea, adică toate roadele bune ale naturii umane şi ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ, în Duhul Domnului şi după porunca Lui, le vom regăsi apoi iarăşi, însă purificate de orice prihană, luminate şi transfigurate în împărăţia slavei.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni