Dar și Agape

de Arhim. Teofan Mada

Apostolul Pavel ne îndeamnă să umblăm în Duhul şi nu împlinim poftele trupului. „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5,16.24). Atunci sfinţenia începe de la acest contrast, la acest nivel de luptă, de alegere a câmpului, de exerciţiu (asceză). Este vorba despre o contradicţie ce trebuie trăită în întreg spectrul valorilor şi a vieţii, este vorba despre acceptarea insuccesului, a încercării, a căderii, conduşi de „înţelepciunea crucii.” (1Cor. 1,17-31) Inima nouă (Ez. 36,26), inima rănită de vestea lui Hristos cel înviat (cf. Fapt. 2,37-38), este darul pătimirii Celui răstignit. Pocăinţa, schimbarea drumului, precum şi lupta permanentă între dorinţele trupului şi cele ale Duhului Sfânt, sunt mereu conduse, făcute autentice de către Duhul Sfânt. Harul este dat cu preţul unei participări la taina lui Hristos cel răstignit şi înviat. De-a lungul vieţii Sale, Iisus a înfruntat momentele decisive – cum ar fi ispitirile, alegerile, agonia – sub îndemnul Duhului Sfânt, aşa cum îi place lui Luca să ne amintească.
Duhul Sfânt este dar şi nu o cucerire, este însăşi viaţa divină semănată în noi, care cere creştere şi corespundere. Duhul este principiu dinamic, care generează şi hrăneşte fidelitatea noastră. Avem această înţelegere atunci când îl implorăm pe Duhul Sfânt? Cerem ceva care ne este exterior, ce nu avem? Sau cerem să dea roadele Sale darul pe care-l purtăm înlăuntrul nostru, ca însăşi rădăcina noastră să înflorească florile unei primăveri sfinte? Daruri, harisme, inspiraţii, roade ale Duhului: sunt termeni foarte în uz, chiar şi în Liturghie. Uneori pare că se face o piaţă, aproape un motiv de concurenţă şi de opoziţie între ele. În schimb toate aceste „efecte” ale prezenţei autentice a Duhului sunt orientate spre construirea comunităţii, spre fidelitatea sa creatoare, spre mărturia conform provocărilor timpurilor. Aşa este şi pentru noi? Sau ne mândrim şi ne divizăm tocmai pe temeiul harismelor şi a inspiraţiilor pe care le posedăm? Suntem capabili să punem în joc harismele pentru binele comun? Sau ne interesează numai acea sau o orecare harismă doar pentru noi şi egoismul nostru?
Libertatea Bisericii este un semn al unei adevărate prezenţe a Duhului. Numai o Biserică ce favorizează, susţine, acceptă libertatea matură şi senină, poate fi credibilă atunci când vorbeşte despre mântuire ca eliberare şi libertate, de mântuire ca libertate dăruită şi împărtăţită, ce trebuie exercitată în agape. Ne este frică de această libertate? Credem că poate duce la „abuzuri”, şi de aceea este mai bine să o controlăm, mai bine să o suspectăm, mai bine să nu exagerăm? Este într-adevăr o libertate să fim ca şi Hristos slujitori ai libertăţii, ai creşterii, ai comuniunii? Să trăim din blândeţe şi speranţă, din solidaritate şi autenticitate, din fidelitate şi pace. Dar şi să ducem o viaţă care să fie model de împăcare, de profeţie, de dreptate, de armonie, explorând căi noi care duc la prezenţa Împărăţiei. Este adevărat şi pentru noi acest lucru? Viaţa noastră se desfăşoară colecţionând doar pentru noi laude, rugăciuni, devoţiuni, suspine? Sau ştim să locuim în orizonturi mai vaste, ştim să stăm în istorie ca profeţi şi martori? Să ne rugăm în Duhul Sfânt: „pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte” (Gal. 4, 6), a spus mai înainte Pavel. Duhul Sfânt este artizanul celei mai autentice rugăciuni a noastre, pentru că este Acelaşi care-L însufleţea pe Iisus în dialogul Său cu Tatăl. Rugăciunea creştinului înainte de a fi formule, timpi şi atitudini, este ascultare şi sete, este surpriză şi încredinţare, este prezenţă şi răspuns la fascinaţia unei iubiri perene pe care cuvântul lui Dumnezeu ne-o revelează şi ne-o aminteşte. Ne rugăm înainte de a-L asculta pe Dumnezeu? Ştim să-L ascultăm pe El şi să răspundem la glas, glasul Său? Sau avem mereu cereri şi plângeri de exprimat?  Numai cine ascultă ceea ce spune Duhul, ştie să se roage: ascultând această istorie şi această memorie – primind-o în inimă şi ieşind din sine, conduşi de Duhul Sfânt – credincioşii se lasă implicaţi de către o prezenţă care hrăneşte şi condiţionează răspunsul. Răspunsul devine acceptarea unei identităţi construite de alţii şi de alt loc şi făcută cunoscută de Duhul Sfânt, dar şi întrupată sub îndrumarea Sa. Suntem convinşi că nu există rugăciune fără ascultarea Cuvântului? Fără tăcere şi aşteptare, fără memorie şi speranţă? Fără reciprocitate şi iubire dăruită în schimb, ale noastre sunt doar „rugăciuni”, formule vagi şi mecanice. Aşa este într-adevăr pentru noi?
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al schemelor ciudate şi nemaiauzite, ci noi suntem chemaţi la un nou anotimp de viaţă: să ne punem disponobili pentru o nouă misiune.  Doamne, fiecare om înaintea Ta este pus în adevărul fiinţei sale, lumina sfinţeniei Tale îi luminează fragilitatea. Fă ca nici un om să nu rămână strivit de răul păcatului, dă-le curajul să se aşeze în prezenţa Ta fără să se deprime, fără să se refugieze în minciună şi ipocrizie, să nu se exalte. Doamne, deseori suntem prea preocupaţi să cucerim o sfinţenie verticală, aproape fugind din istorie, uitând că purificarea este un dar pur gratuit al libertăţii Tale, fă-ne conştienţi că mântuirea este pentru toţi, că fiecare are ceva de schimbat, dar şi ceva de dat şi primit: fă-ne artizanii unei comuniuni adevărate, ce ne face liberi. Doamne, fă-ne atenţi şi solidari cu toţi cei care în viaţa de zi cu zi trec pe lângă noi şi, în tăcere, nutresc dorinţa de a se simţi însoţiţi pe drumul vieţii şi al speranţei.  Doamne, dă-ne dorinţa să slujim cu grijă Evanghelia Ta, evitând orice formă grosolană de obişnuinţă, dă-ne mereu conştiinţa că a fi în prezenţa Ta, în rugăciune, înseamnă şi să ne cufundăm în frumuseţea Ta dumnezeiască.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni