Marea cea mare

de Victor Sava

În urmă cu câţiva ani am decis să merg şi eu, ca toată lumea, vara în concediu. După cum bine ştiţi, munca de teren a unui arheolog se desfăşoară cu precădere în anotimpul cald şi de aceea concediile sunt făcute pe timpul iernii. Astfel că, şi în acest an mi-am ţinut promisiunea făcută şi am plecat spre relaxarea mult dorită.
Soţia dorea să mergem pe undeva prin Nordul Greciei. A făcut rezervările cu aproape un an înainte. Nu-mi amintesc exact locaţia, dar am văzut ceva poze cu localitatea şi plaja. Perfect. Trebuie să vă mai spun că Grecia e ţara în care m-aş muta dacă aş câştiga la loterie. Peisaje superbe, oameni faini. Mi-aş cumpăra un mic restaurant şi un hotel şi aşa aş vrea să îmbătrânesc.
După ceva timp de gândire mi-am convins jumătatea că ar fi mai raţional să mergem pe litoralul românesc, deoarece copiii sunt prea mici pentru o deplasare până în Grecia. Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla şi eşti la tine în ţară. La aceasta se mai adaugă argumentul că sprijinim economia românească, la care doar eu am subscris. Zis şi făcut. Mergem la marea cea mare. Destinaţia: Eforie Nord.
Am ales staţiunea cu pricina, deoarece ştiam din moşi, strămoşi că acolo merg pensionarii şi familiştii. Cum aparţinem celei de-a doua categorii, alegerea a venit de la sine. Şi am plecat la drum. Duminică spre prânz am transportat spre maşină o sumedenie de bagaje. Tot ce-am vrut şi n-am vrut, că nu se ştie niciodată. Spre orele amiezii suntem pe drum. Am ales să mergem pe Valea Oltului, deşi toată lumea ne-a sfătuit să mergem prin sud. Pe la ora 16 ajungem în valea cu pricina. În zona Călimăneşti am prins un ambuteiaj de toată frumuseţea. Coloana ţinea până după Râmnicu Vălcea, adică vreo 25 de kilometri. Am aflat de la un tirist că blocajul se datorează unui bâlci amplasat de-o parte şi de alta a drumului european. Minunat. În jurul orelor 22 scăpăm de ambuteiaj şi după o perioadă am decis să înnoptăm înainte de Piteşti. În tot acest timp, copiii urlau cât îi ţinea gura. La 6 dimineaţa pornim din nou spre mare. Pe Centura Bucureştiului am mai stat vreo trei ore şi la amiază am ajuns în Eforie. A fost un drum memorabil, pe care nu-l voi mai repeta curând.
Că şi uitasem. Am eu ce am cu autostrăzile care lipsesc din ţara asta, dar fără acestea România pierde enorm. E ciudat cum în 27 de ani nu am fost în stare să unim prin autostrăzi provinciile istorice ale ţării.
Şi am ajuns la mare. Staţiunea era ticsită de oameni, muzica urla la fiecare terasă. Plajele erau pline. Hm… parcă nu prea sunt pensionari şi familişti pe aici. Locuri de parcare foarte puţine, iar trotuarele un dezastru. În schimb erau vreo două plaje particulare făinuţe, dar nelipsitele mucuri de ţigări aruncate prin nisip mă cam iritau vizual. Cazarea a fost rezonabilă. Ultima dată fusesem la mare în ţară prin 2014 şi am observat că de atunci preţurile s-au cam dublat.
După cum îi spuneam unui prieten, am plecat în concediu obosit şi am revenit foarte obosit. Drumul înapoi reprezintă o altă epopee şi nu am decât să le mulţumesc tuturor miniştrilor transporturilor şi celor responsabili de lipsa autostrăzilor.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni