Banii nimănui…

În America, chiar și în  apropierea marilor orașe, mai vezi stâlpi de electricitate din lemn. Acest decor la noi se mai vede doar în foarte rare ocazii.  Numai pe la țară și dacă circuli cu trenul pe rute secundare.  Vezi în schimb mult beton şi pe verticală. Iar un astfel de stâlp suport, de beton se înţelege, pentru electricitate costă chiar şi 10.000 de lei. Ideea este că la noi se fac investiții care nu au  în spate o foarte exactă justificare.
Binele general asta ar trebui să fie rezultanta tuturor politicilor. Astfel, investițiile publice ar trebui în așa fel gândite încât să servească acestui scop. O țintă universal valabilă atât la New-York, Ulm, dar și la București și, desigur la Arad. Totul se izbește de pereții relativului și ai unei finalități și mai puse sub semnul îndoielii. Dar asta este o rezultantă a faptului că banul public  este unul al tuturor, iar în accepțiunea noastră, al nimănui. Așa că nu este important ce se face, cu ce cheltuieli și, mai ales, cui și cum folosește. Important este ca banul să se cheltuie să se vadă ceva, iar apoi mai vedem dacă şi  la ce ne folosește. Asta se poate vedea și din mutarea mizei pe chestiuni mici, de a face din țânțar armăsar și de a pune chestiuni de importanță cardinală într-un plan secund, chiar la zeflemea. Iar marile proiecte care ar trebui făcute întârzie și, ghici de ce? Tocmai din lipsă de fonduri adică n-avem cu ce. Lasă, altădată va fi mai bine este fraza care se zice ca un gest reflex de resemnare. Dar asta este izvorâtă şi din (in)capacitatea de improvizație. Nu se lucrează ordonat, programat după un plan de situație. Dar asta e o trăsătură definitorie de-a lungul și de-a latul țării. Simplu spus: după proiecte şi socoteli. Nu știm foarte bine ce vrem și încotro ne îndreptăm. Iar asta se vede și la nivel micro, de individ, de familie, de  comunitate mică, de proiecte individuale dacă vreţi. Când de exemplu îți construiești o casă. Oriunde în lume un proiect este estimat de la execuție la costuri, cu o corecție rezonabilă de plus minus cinci la  sută. În unele cazuri plaja de  corecție este și mai strânsă, iar în altele mai largă, dar nu mai mult de o zecime din estimarea iniţială. La noi în schimb, preţurile urcă  şi cu 50% sau mai bine,  faţă de prevederile iniţiale. La final omul îşi face cruce şi-şi scuipă-n sân, când vede… bradul în vârful casei. Îşi zice doar bine că s-a terminat şi nu se mai uită că de fapt a mai scos o jumătate de casă din buzunar. „Normal“ așa se întâmplă și cu proiectele publice. Aşa cu titlu de informare, Stadionul Naţional este o copie fidelă a celui din Frankfurt. Doar că la Bucureşti costurile totale au fost cu mult mai mari, faţă de cele din Germania. Şi chiar faţă de proiectul iniţial. Și nu doar la București se întâmplă aşa. Dar, pe cine (mai) interesează aşa ceva? Când e vorba de banii noştri. Sau ai nimănui?