Marea Unire şi imensa uimire

Tot vorbim de Marea Unire, de Centenar, de simbolul istoric, dar uităm o chestie esenţială: mândria naţională. Deocamdată, toată tevatura, facturarea unor kitsc-uri pe post de monumente, creionarea unor poziţii arhitec­- turale – de fapt urbane – sunt suma unor orgolii.
N-aş da nume şi nici nu o să dau, dar trebuiesă opinez că anumite persoane cu aură de personalităţi s-au trezit la „butoane” tocmai când se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Asta e, malaxorul istoriei ne conferă şi astfel de ipostaze. Dar în zbuciumul lor carieristic, astfel de persoane trebuie să conştientizeze că, peste ani, istoria pe care atăzi o călăresc mâine îi va judeca.
Nu intru în jocurile administrativ-speculative privind amplasarea Monumentului Marii Uniri. Sincer, nici măcar nu mă interesează. Dar mă doare cum este tratat actul istoric! E ca şi cum am scoate la tarabă, în Piaţa Obor, moaştele lui Goldiş, Cicio Pop şi (o personalitate neglijată) Suciu.
Spre exemplu, mai avem câteva zile până la 23 august. O dată semnificativă şi reverberantă inclusiv ca exemplu de identitate naţională. Trec peste faptul că 23 august e ziua de naştere a lui Răducu Durbac, fost ruigbist şi erou al Revoluţiei, că e ziua lui Iosif Matula, poate cel mai echilibrat politician pe care l-a dat Aradul post-decembrist, încerc să nu subliniez augustul de 23 care a rămas în istorie şi, ciudat, dar totodată în oprobiu ca fiind o sărbătoare comunistă, dar mă cramponez de acel 23 august în care printr-o semnătură a doi miniştri, exponenţi ai unor puteri mondiale, Ribentropp şi Molotov, România a fost ciuntită. Am pierdut Ardealul de Nord, o parte semnificativă a României Mari, fără a trage un foc de armă, fără a oferi un sacrificiu.
Acum, Marea Unire e luată ca o acţiune de propagandă, deopotrivă de imagine şi de afacere. Dar, şi aici ar trebui măcar să stea pe gânduri decidenţii, Marea Unire trebuie să fie piatra de temelie a demnităţii naţionale. Nu mai trebuie să avem un 23 august 1939, de când cu Ribentropp şi Molotov, nu mai trebuie să avem compromisuri precum privatizările strategice gen Petrom sau Romtelecom, nici contracte cu „bujor la butonieră” gen Bechtel.
Marii negociatori ai zilei trebuie să înţeleagă că prin Centenarul Marii Uniri trebuie să focalizăm importanţa istorică, să concretizăm ideea de naţiune mare, de sine stătătoare, europeană nu prin mila altora, ci prin voinţa proprie.
Asta e marea mea uimire, că semnatarii şi semnatabilii unor acte de importanţă capitală nu-şi dau seama de momentul istoric pe care-l trăiesc. Mai mult, îl bagatelizează şi îl comercializează ca pe o maşină de mâna a doua cu kilometrajul falsificat. România, implicit Aradul, merită mai mult. Mult mai mult.