Să nu ne uităm eroii!

de Victor Sava

Pe parcursul ultimilor ani am fost martorul unor schimbări radicale ale discursului public al unor tineri intelectuali. Mă refer în special la abordarea unor teme precum Primul Război Mondial, unirea provinciilor româneşti, afirmarea drepturilor românilor din Transilvania, în ge­neral cam tot ceea ce ţine de linia naţională a discursului istoric. Nu mai este de bonton să discuţi despre iobăgimea română din Ardeal, ori despre Marea Unire. Este de preferat să adoptăm teme cu tentă europeană, cele care scot în evidenţă diversele tipuri de minorităţi, de obicei teme mai puţin bătătorite de istorici. Foarte bine, sunt întru totul de acord cu aceste abordări. Dar de aici până la a blama pe cineva care tratează tematici importante pentru istoria naţională, este exagerat.
Mai nou, dacă aminteşti faptele de eroism din Războiul de Independenţă, ori discuţi despre Marea Unire eşti considerat retrograd, adept al istoriografiei comuniste, în consecinţă un propagandist. Dar să discuţi exclusiv despre tematici multiculturale, este extraordinar, eşti privit ca un spirit contemporan, european. Înainte de 1990 dacă nu ţineai linia directoare trasată de partid erai considerat duşman al poporului. Acum am sărit în extrema cealaltă, tot ceea ce e legat de istoria naţională trebuie taxat.
E absurdă încercarea de a folosi legile corectitudinii politice în istorie şi comemorarea diverselor evenimente. Cred că deja s-a ajuns prea departe. Nu se cade să ne amintim de sacrificiile înaintaşilor pentru că nu dă bine, nu e european, nu e multicultural. Ce aş putea să mai zic? Azi, mâine nu se va mai preda în şcoală Istoria Românilor că doar suntem europeni şi a fi român e frustrant.
Am impresia că prin aceste încercări de a renunţa la prezentarea unor momente de cotitură din trecutul neamului nostru încercăm să fim mai catolici decât Papa. Am cam pierdut trenul multicultu­ralismului şi internaţionalismului propagat cu atât de multă sârguinţă de utopişti. Devenim oarecum anacronici propagând în exclusivitate astfel de idei. După cum bine se ştie, criza economică a arătat faţa adevăratei Europe, cea în care primează interesul naţional şi nu binele comun. Era foarte bine să fi fost altfel, dar realitatea a ieşit la iveală. În ciuda acestor evidenţe ne încăpăţânăm să fim mai întâi europeni şi abia apoi români.
Să nu mă înţelegeţi greşit, sunt pro Europa, dar mai întâi de toate ar trebui să primeze interesul naţional, vorba lui Oprea. Consider că atât în relaţiile externe, cât şi în abordarea istorică trebuie să fim realişti şi să nu cădem în capcana seducătoare a utopiilor. Sunt convins că atât în cercetarea istoriei, cât şi în mediatizarea acesteia se poate lesne ajunge la o cale de mijloc. Este fără îndoială regretabilă o apăsare pe pedala naţionalismului exacerbat, dar nici nu putem să aruncăm vălul uitării peste faptele de glorie ale trecutului.
După cum bine v-aţi dat seama din rândurile de mai sus nu consider rememorarea tematicilor importante ale istoriei ca fiind perimate. Cred cu tărie că trebuie să ne cunoaştem istoria şi să ne cinstim eroii pentru a ne ţine vie conştiinţa. Tocmai din această perspectivă în care simbolurile naţionale ar trebui revigorate doresc că vă amintesc unele momente capitale din istoria noastră.
Mulţi dintre noi au uitat că zilele acestea se împlinesc 100 de ani de la înfăptuirea unor glorioase fapte de arme ale Armatei Române. Mă refer la bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Spre a nu da uitării faptele înaintaşilor voi aminti pe scurt cele întâmplate.
Deşi România a intrat abia în 1916 în război alături de aliaţii săi, sacrificiul nostru nu a fost cu nimic mai prejos decât cel al francezilor, ori englezilor. Astfel că după o campanie ofensivă asupra Transilvaniei, contraatacul trupelor germane, austro-ungare şi bulgare au împins autorităţile statului şi armata română până în sudul Moldovei. Drept consecinţă, în vara anului 1917 armata română pregătită de corpul expediţionar francez, alături de armata rusă a reputat unele dintre cele mai importante victorii din istoria modernă a României.
În data de 24 iulie 1917 (după calendarul nou) armata româno-rusă atacă liniile germane şi austro-ungare, reputând un mare succes. Până pe 1 august frontul a fost împins aproape 30 de km, pe atunci un rezultat absolul uimitor. A fost prima dovadă a faptului că armata română este capabilă de astfel de realizări. Cu toate că ofensiva a avut un real succes, a trebuit stopată, datorită temerilor că armata rusă ar putea dezerta.
Oprirea ofensivei a avut consecinţă imediată oferirea posibilităţii inamicului de a contraataca. Între 6 şi 19 august trupele germane şi austro-ungare au pornit o mare ofensivă, care s-a soldat cu eşecul acesteia. Încleştare a intrat în istorie drept bătălia de la Mărăşeşti. Ca urmare întreg frontul a fost stabilizat şi s-a renunţat de ambele părţi la acţiuni majore. Deşi armatele româno-ruse au obţinut două victorii strălucite, pierderile de vieţi omeneşti au fost enorme, de ordinul zecilor de mii.
Victoriile repurtate pe parcursul primului război mondial nu trebuiesc date uitării. Prin acestea am dovedit că merităm un loc la masa negocierilor de pace de la Paris din 1919. În acelaşi timp sacrificiul eroilor noştri a dus la unirea provinciilor româneşti şi la România de azi.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni