Vocația omului

de Arhim. Teofan Mada

Sfântul Grigorie de Nyssa are o concepţie foarte elevată şi profundă despre vocaţia omului. Scopul omului este acela de a deveni asemenea lui Dumnezeu, şi acest scop îl atinge în primul rând prin iubire, cunoaşterea şi practicarea virtuţilor, care sunt „raze luminoase ce coboară din natura divină”, într-o mişcare continuă de aderare la bine, aşa cum atletul se îndreaptă cu râvnă înainte. Grigorie foloseşte, în această privinţă, o imagine eficientă, prezentă deja în Scrisoarea sfântului Pavel către Filipeni: épekteinómenos (3,14), adică „tinzând înainte” spre ceea ce este mai înalt, spre adevăr şi iubire. Această grăitoare expresie evidenţiază o realitate profundă: desăvârşirea pe care vrem să o atingem nu este un lucru dobândit pentru totdeauna, desăvârşirea înseamnă acest a rămâne pe cale, este o continuă disponibilitate de a merge înainte, întrucât nu se dobândeşte niciodată deplina asemănare cu Dumnezeu, suntem mereu pe calea pelerinajului sfinţirii ( Cântarea cântărilor 12 PG 44,1025d.). Istoria fiecărui suflet este aceea a unei iubiri de fiecare dată împlinită şi în acelaşi timp deschisă spre noi dimensiuni sau orizonturi duhovniceşti, pentru că Dumnezeu dilată continuu posibilităţile sufletului, pentru  a-l face capabil de haruri mereu mai mari. Dumnezeu însuşi, care a sădit în noi germenii binelui şi frumuseţii, şi de la care provine orice iniţiativă de sfinţenie, „modelează materialul… şlefuind şi curăţând duhul nostru, îl formează în noi pe Hristos”. Cu cât vedem mai desăvârşit şi mai curat, cu atât iubim mai desăvârşit şi mai curat. De aceea cu cât îl vedem mai mult pe Dumnezeu-omul Iisus Hristos, cu atât suntem mai transfiguraţi în El prin iubire. Ceea ce am spus despre iubire se poate spune şi despre durere: sufletul atât cât contemplă jertfa inefabilă a Dumnezeu-omului Iisus Hristos, tot atât pătimeşte şi se transformă în jertfă. Întruchiparea, transformarea în iubirea şi în jertfa lui Hristos răstignit şi înviat, identificarea cu El.
Noi suntem numiţi – pe drept cuvânt – fiii Tatălui, mădularele trupului lui Hristos cel înviat, templele vii ale Duhului Sfânt, fraţi între noi. Acesta este grandiosul şi inalienabilul nostru „deja”. „Încă nu”, adică viitorul vieţii creştine este transfigurarea în Hristos. Noi suntem deja în Hristos Iisus, însă trebuie să devenim cu adevărat Hristos Iisus!  Meditând trecutul, actualizând prezentul printr-un „da” pentru Iisus, noi ne avântăm cu ardoare spre viitorul indicat de Domnul, spre acel punct de sosire care înseamnă: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Dumnezeu este slavă care ne cheamă la rugăciune, băutură care stinge setea, comoară care face fericiţi. Hristos are certitudinea aducătoare de pace a celui care în sfârşit a înţeles, dar şi fericirea iubirii care ştie: Asta este tot şi îmi este îndeajuns. Atâta vreme cât nu vom atinge personal acel punct de sosire în pelerinajul credinţei, nu putem vorbi decât prin aproximaţii, prin cuvintele acelora care, l-au atins şi l-au experimentat, şi repetăm ceea ce ne-au povestit cei ce au vizitat piscurile cele mai înalte. Hristos este slujitorul suferind despre care vorbeşte profetul Isaia (cf. Is. 52,13-15), care s-a dăruit pe Sine însuşi ca izbăvire pentru mulţi. Hristos îi îndeamnă pe ucenicii Săi, pe fiecare dintre noi, să-şi ia în fiecare zi propria cruce şi să-L urmeze pe calea iubirii totale faţă de Tatăl şi faţă de omenire: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi” (Mat. 10, 39). Este logica bobului de grâu care moare pentru a încolţi şi a aduce viaţă. (cf. Ioan 12,24) Iisus însuşi este bobul de grâu venit de la Dumnezeu, bobul de grâu divin, care se lasă căzut pe pământ, care se lasă frânt, rupt în moarte şi, tocmai prin asta, se deschide şi astfel poate să aducă rod în vastitatea lumii şi în brazda istoriei.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni