Lecțiile istoriei?

de Victor Sava
Discutând deseori cu unii dintre prieteni am observat că o bună parte sunt atraşi de unele stereotipuri propagate de toate canalele media, care de fapt nu au nimic în comun cu realitatea. Mai jos voi reda câteva dintre acestea.
Încă din primii ani petrecuţi pe băncile şcolii am reţinut celebrul aforism: „Cei ce nu-şi pot aminti trecutul sunt condamnati să-l repete”. Mult mai târziu am aflat că vorbele de duh respective aparţin unui spaniol pe nume George Santayana. De fapt numele lui adevărat e mult mai lung şi complicat: Jorge Agustín Nicolás Ruiz de Santayana y Borrás. Îmi amintesc că profesoara de istorie ne tot repeta expresia, deşi nu eram în stare să înţelegem semnificaţia ei. De asemenea, atunci când un istoric se află în dificultate de a explica de ce studiază disciplina cu pricina răspunde invariabil cu citarea automată a vorbelor lui Santayana. Şi sunt mulţi studenţi ai istoriei care sunt convinşi că o analiză bună asupra trecutului reduce riscul ca unele tragedii să se repete. Există un oarecare consens în rândul oamenilor, vorbesc de cei care-şi mai frământă creierul din când în când, că istoria trebuie studiată pentru a nu mai repeta greşelile trecutului.
Este mai mult decât evident că aforismul lui Santayana rămâne valabil doar pe tărâmul miturilor. Realitatea este cu totul alta. De ceva vreme citesc despre cele întâmplate în Primul Război Mondial. Aflu lucruri noi, evenimente, fapte, date, bătălii celebre. Cu toate acestea, ceea ce
m-a pus pe gânduri nu este desfăşurarea evenimentelor în sine, ci reacţiile oamenilor la ororile războiului, aroganţa elitelor, dispreţul faţă de viaţă, lipsa de discernământ a generalilor, ipocrizia liderilor. Cu toate crimele abominabile petrecute pe parcursul războiului, societatea umană nu a învăţat nimic. La scurt timp după acest război a urmat altul şi mai sângeros, apoi holocaustul, bezna comunistă şi alte atrocităţi comise în numele unor idealuri nobile.
Atunci, ce învăţăminte putem trage din studiul istoriei? Că omul nu învaţă nimic din istorie. Indiferent de epoca în care trăim rămânem la fel de egoişti, dornici de supravieţuire, cruzi, ori cinici.
Un alt stereotip prezent încă din antichitate este utopia, de orice fel. Utopii religioase, sociale etc. De la „Republica” lui Platon, la „Utopia” lui Thomas Morus, „Cetatea Soarelui” scrisă de Tommaso Campanella la „Manifestul Partidului Comunist”, ori „Mein Kampf”, toate aceste lucrări prefigurează un viitor strălucitor omenirii dacă urmează o serie de paşi.
Într-un moment sau altul în viaţă toţi am crezut într-o astfel de utopie sau avem momente în care sperăm marea cu sarea. Sperăm să câştigăm la loto (deşi aceasta nu e chiar o utopie, se mai întâmplă şi minuni dacă te cheamă Ogică), ne închipuim o viaţă de apoi în care ne întâmpină 72 de fecioare, ori Odin însuşi şi credem până la nebunie în alte iluzii colective, ori individuale. Consider că dintre toate aceste mituri, utopiile sunt cele mai periculoase. Bunăoară am trăit decenii la rând utopia milenaristă numită comunism. Alţii încă trăiesc acest tip de nebunie. Lăsând la o parte visele deşarte şi utopiile seducătoare, am învăţat din viaţa de zi cu zi că avem nevoie de speranţă, în acelaşi timp prea multă dăunează.
De asemenea o convingere, de orice fel, pune în mişcare o mulţime de rotiţe şi face societatea să evolueze într-un anumit fel, în bine, ori în rău. De-ar fi atât de simplu şi totul ar fi împărţit în bine şi rău, alb şi negru. Realitatea e mult mai colorată. Dar după cum am constatat orice speranţă, ori convingere dusă la extrem devine păguboasă pentru cine o trăieşte.
Ceea ce am înţeles din studiul acestei disciplinei e că istoria nu se repetă, nu are reguli şi nu învăţăm nimic din ea.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni