Acolo unde nu mai sunt suspine

de Paul Krizner
„Ceea ce sufletul rosteşte doar în şoapte.”
(Felix Lope de Vega Carpio)

Ce-i suspinul sau oftatul? O stare pe care o văd şi o aud prea des, fie la telefon, fie direct, însă prea obsesiv. Oftez pentru că mă doare ceva, oftez pentru că mi-e greu, oftez pentru că sufăr, oftez în fiecare zi, de ce? Pentru că nu găsesc un sens clar al oftatului sau poate că-l trăiesc prea des.
Când ţi-e milă de cineva zici: of, săracul; când vezi o nedreptate şi ştii că nu ai puterea să intervii, suspini şi încerci să laşi lupta ce se dă în lăuntrul tău, ai vrea să nu mai fie o lume atât de rea, o lume care îl ignoră pe Dumnezeu până şi în cele mai mici gesturi, ai vrea să scapi de tot ce-i trist în jurul tău, parcă ai da tot, sau te-ai face asemeni vorbelor pauline, „făcutu-m-am tuturor toate”, dar el e la două mii de ani distanţă de tine, spre deosebire de cei din jurul tău.
Viaţa are sensul ei, pe cărarea acestui drum e imposibil să nu fie şi suspine, însă adesea ele nu-ţi aparţin, ci, mai degrabă, trebuie să le duci în spate din cauza altora.
Grijile cotidiene parcă te îngenunchează, lumea parcă se îndreaptă spre un suspin efemer care nu se va sfârşi niciodată şi ce poţi să faci? Nimic, decât să tragi adânc aer în piept şi să mergi mai departe cu nădejdea în Dumnezeu, chiar dacă lucrurile nu sunt cum vrei tu, încerci totuşi să înţelegi sau să te înţelegi, trecând prin tot felul de ideologii şi sisteme, uneori te identifici cu ele, dar parcă nu e ceea ce vrei, ceea ce simţi că ar trebui să fie şi iar suspini.
În jurul tău majoritatea au priviri triste, obosite, epuizate, suspină parcă la fiecare respiraţie a timpului, unde-i cauza, unde-i efectul, oare a părăsit Dumnezeu lumea sau lumea L-a părăsit pe Dumnezeu, ai atâtea incertitudini, îţi vine să te răfuieşti cerând, ca şi Tudor Arghezi, o confirmare a existenţei divine printre nenumăratele suspine: „Vreau să te pipăi şi să urlu, este”, poate aşa vei găsi acel grăunte al cre­dinţei ce va creşte în inima ta. Hristos e tainic în sufletul fiecăruia, e acolo, bate necontenit, te-ai amestecat atât de mult cu veacul acesta, încât nu poţi să te redescoperi, Hristos e cel ce bate fără a intra, cel ce iubeşte fără a primi, din păcate, iubire din partea ta, Hristos e cel ce iartă fără a primi un gram de milă din partea răutăţii umane, Hristos e Adevărul veşnic ce se sădeşte prin actul euharistic în fiecare, şi totuşi, … totuşi suspini, ceva îţi spune că poţi trăi frumos în harul Lui Dumnezeu şi ceva te ţine legat de acest suspin.
Căutând un gram de sinceritate, cred că toţi facem parte din acea generaţie de suspine, unii regretă anumite sisteme, alţii anii copilăriei, alţii persoanele dragi ce au trecut prin viaţa lor şi care acum nu mai sunt, nu pentru că nu le meritau, dar poate s-au grăbit să ajungă mai repede acolo unde nu mai sunt suspine, unde chinul şi durerea nu sunt nici măcar musafiri.
Continuarea în numărul viitor



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni