Turcul plăteşte

de Victor Sava

Zilele trecute povesteam cu un prieten vrute şi nevrute. Printre altele am abordat şi o problemă spinoasă a arheologiei româneşti: banii. Mai bine zis lipsa lor. Rândurile ce urmează sunt dedicate acestei probleme.
După cum bine se ştie, munca de arheolog nu se opreşte doar la cercetarea de teren. Deşi reprezintă o componentă esenţială a arheologiei, ea trebuie dublată de procesarea artefactelor şi a contextelor în care au fost descoperite. Ulterior informaţiile obţinute trebuiesc valorificate atât ştiinţific, prin articole şi cărţi de specialitate, cât şi pentru publicul larg, prin organizarea de expoziţii, ori diverse cărţi de popularizare.
Pentru a înţelege mai bine fondul problemei vă propun o enumerare ideală a etapelor parcurse de un sit arheologic de la descoperire şi până la valorificare. Recent am avut privilegiul de a descoperi unul dintre cele mai mari cimitire eneolitice din arealul carpatic. Cercetarea de teren a durat aproape trei luni, defalcată pe parcursul a câtorva campanii de săpături. Împreună cu întreaga echipă am răbdat cu stoicism căldurile lunii iulie, am păşit prin noroaiele de toamnă şi prin frigul iernii pentru a ne face meseria. Datorită importanţei deosebite a descoperirii am decis că toate eforturile anilor viitori vor fi îndreptaţi înspre valorificarea ştiinţifică a cimitirului.
Prima etapă în vederea prelucrării artefactelor ce însoţeau defuncţii este conservarea primară, în speţă ele trebuiesc spălate şi curăţate de pământ. După încheierea acestei activităţi toate fragmentele ceramice vor fi duse la un laborator de restaurare, pentru ca vasele găsite în morminte să fie întregite. Piesele de metal, os şi piatră, de asemenea trebuiesc restaurate. Concomitent documentaţia ce însumează desene la scară şi descrierile mormintelor, trebuie în cel mai scurt timp digitalizată. Artefactele fiind deja restaurate necesită reconstituire grafică, adică desenate la scară şi apoi digitalizate. Antropologul va studia scheletele, pentru a determina vârsta la care defuncţii au decedat, sexul acestora şi alte detalii relevante privind viaţa şi moartea acestora. Pentru a vedea exact vârsta vestigiilor, o parte dintre morminte vor fi datate absolut prin diverse tehnici. Oasele de animal, depuse ca ofrandă alături de defunct vor fi studiate de un arheozoolog, iar piesele de metal, os şi piatră vor suporta o serie de analize în vederea oţinerii unor informaţii istorice. După cum deja v-aţi dat seama un arheolog nu poate face singur toate acestea, are nevoie să coordoneze o întreaga armată de specialişti. După ce toate aceste studii au fost duse la bun sfârşit urmează redactarea rezultatelor şi publicarea acestora într-o carte.
Pentru a reveni la discuţia privitoare la bani, vreau să vă spun că toate etapele enumerate costă destul de mult. Dacă săpătura este plătită de către beneficiarul lucrării, în cele mai multe cazuri resursele pentru prelucrarea şi publicarea rezultatelor lipsesc cu desăvârşire. Din acest motiv oricare dintre colegii mei pot enumera o sumedenie de situri care din lipsa fondurillor nu vor putea fi redate publicului prea curând.  Beneficiarul plăteşte documentarea sitului, dar nu plăteşte şi prelucrarea ştiinţifică a materialului.
În sfârşit ajungem şi la problema de fond a discuţiei. Dacă suntem de acord că cercetarea arheologică înseamnă mult mai mult decât munca de teren, atunci cineva trebuie să plătească şi prelucrarea materialului arheologic şi publicarea săpăturii. Cine să plătească cercetarea post-săpătură? Avem doar două variante. Beneficiarul descărcării de sarcină (în cele mai multe cazuri investitorul privat) sau proprietarul de drept al patrimoniului – statul român prin diversele sale instituţii.
Este util să precizez că mă refer strict la săpăturile preventive şi nu la săpăturile sistematice. În cazul celor din urmă este mai mult decât evident că statul român, proprietarul bunurilor arheologice, va trebui să suporte cheltuielile prin diversele sale instituţii. După cum bine ştim, fondurile lipsesc şi în aceste cazuri.
Aşadar cum stă cu valorificatul cercetărilor arheologice? În momentul de faţă, fiecare face după cum poate. Investitorul plăteşte doar săpătura, iar arheologul dacă este interesat de sit face ce poate. În aceste condiţii arheologul se roagă ba de unul, ba de altul să îl mai ajute cu una, cu alta. Aşa se publică săpăturile în România, prin voinţa şi ingeniozitatea exclusivă a arheologului.
Am văzut că nimeni nu vrea să plătească valorificarea cercetărilor. Dar, măcar teoretic, cineva ar trebui. Cine? Statul sau investitorul? Statul zice că sarcina ar trebui să cadă în cârca investitorului, investitorul este de altă părere. Arheologul rămâne pe nicăieri. Deşi unele normative spun cu jumate de gură că o cercetare arheologică nu se rezumă doar la munca de teren, nu prea se ţine cont de ea. Poate, o legislaţie mai clară nu ar strica.
În cele din urmă, pentru mine ca arheolog nu are o mare însemnătate cine suportă efortul financiar ca situl cercetat să fie redat publicului. Oricum ar fi, turcul să plătească!



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni