Pe cine deranjează românismul?

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma.” Avram Iancu

 

De câteva zile sunt întrebat ce părere am cu privire la ce s-a întâmplat în Ținutul Secuiesc, unde un cetățean român ceruse să fie servit cu niște mici, sigur a îndrăznit să o facă în limba română. Doamna l-a refuzat și de aici un adevărat scandal mediatic, cu păreri pro și contra, cu injurii și jigniri nedemne de statutul social al unor conaționali de-ai noștri care mai lucrează și în administrația publică.

Din capul locului vreau să vă spun că am prieteni unguri care au condamnat vehement incidentul care s-a petrecut la acea tarabă de mici, chiar nu au putut fi de-acord cu acea doamnă, dar am văzut și reacții ale unor impertinenți ce încă suferă după Transilvania, jignind într-un mod grosolan țara în care trăiesc și unde își câștigă pâinea.

Am înțeles, nu toți avem aceleași păreri, nu toți suntem albi sau negri, nu toți suntem deștepți sau proști, nu toți suntem „boi” sau vânzătoare de mici, dar până la a-ți manifesta public ura față de neamul românesc e cale lungă.

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu un român care să refuze în Ungaria să servească până când ungurul nu cântă „Noi suntem Români”, cu siguranță era expulzat, dar la noi dacă ai o altă atitudine decât cea de toleranță (deja sunt sătul de cuvântul ăsta) ești considerat extremist, provocator, naționalist, bou, idiot, ticălos, și alte cuvinte frumoase.

Sincer de la generația lui beton mă aștept la orice dar de la niște oameni care sunt plătiți din banii noștrii, fie că e vorba de bugetarii din sistemul central fie local, mă așteptam totuși la alt limbaj, dar asta e, cum ți-e fața așa ți-e viața, iar ce vorbești aia gândești, sau nu?

Dar totuși pe cine deranjează naționalismul?

Răspunsul e simplu pe toți cei care stau căpușe pe banii publici fără să de-a dovadă că lucrează în România, sau poate mai sunt printre noi care lucrează în România dar pentru Ungaria?  Poate că într-o Europă fără identitate se cere ca toți să ne pierdem sentimentul național, dar să știți că în Ungaria sentimentul național e pe primul plan, oare la noi de ce nu se dorește?

Sincer, dacă până și unii unguri din țara noastră au fost iritați de ceea ce făcut doamna respectivă, atunci cum să nu le dai dreptate românilor care mai au sânge în vene și-și permit să spună lucrurilor pe nume, dar din nefericire, avem în funcții doar oameni care n-au nici o taină cu țara asta.

Muți își doresc să ne divizeze, să ne certăm între noi, să ne urâm ca să poată fura în liniște, de aceea naționalismul e considerat o urâciune a societății, păi în cazul acesta și eu sunt un urât printre mulți alții din țara mea și nu va fi bine până când nu vom fi uniți, atât de uniți cum sunt codrii de stejar, altfel ajungem un pustiu al Bărăganului, adunând ciulini că restul s-a vândut.

Mă bucur când văd generația tânără că nu mai acceptă să înghită astfel de situații, măcar ei nu sunt alterați, nu sunt compromiși, nu și-au vândut credința și țara, cum ați făcut-o voi.

Nu mă mir că nu se mai  aude nimic de Centenar, nu mă mir că simbolurile noastre naționale sunt batjocorite, nu mă mir că nu se mai spune nimic de dispariția plăcii comemorative de pe casa ilustrului Ștefan Cicio Pop, care a dispărut peste noapte, nu mă mir că nebunii au ajuns să-i considere pe cei normali nebuni, nu m-aș mira să-l deshumăm pe Avram Iancu și să-l ardem pentru ca să vadă lumea cât de toleranți suntem, sau pe Andrei Șaguna să nu-l mai considerăm sfânt pentru că a luptat pentru idealul național și până la urmă nu mă mir că vom ajunge să-i punem impozit lui Dumnezeu că mai vine în piață să cumpere aviz de a veni printre noi, asta dacă mai are bani în pungă, dar poate voi ajunge să mă mir că mai există români adevărați.

Și totuși pe cine deranjează românismul?!

 

Paul Krizner



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni