Sindromul drobului de sare

Două dintre măsurile pe care actualul guvern doreşte să le adopte, manifestându-şi fie făţiş, fie „pe surse” intenţia, sunt cea privind pilonul 2 de pensii – subiect dezbătut într-un articol anterior –, respectiv „pasarea” întregului cuantum de contribuţii în cârca angajatului.
În prezent, din salariul brut al salariatului, o parte merge la stat, fie sub formă de impozit pe venit, fie contribuţie la şomaj, pensii, sănătate. De asemenea, angajatorul este obligat să livreze, în numele angajatului, o altă parte, tot la şomaj, sănătate, pensii. Guvernul intenţionează ca întreaga contribuţie să fie plătită de angajat, iar angajatorul să fie degrevat de aceste obligaţii. Practic, statul încasează aceeaşi sumă, dar contribuţia va fi plătită integral de angajat, de omul muncii!
Această intenţie a fost aspru taxată de către opoziţie, pe de o parte – pentru a câştiga capital electoral, desigur – dar şi de către opinia publică, pe de altă parte. Dacă ne ghidăm după un calcul simplist, la acelaşi salariu brut înregistrat, clasa muncitoare va pleca acasă cu mai puţini bani decât merge acum. Spre exemplu, la 2500 de lei salariu brut, angajatul plătea la stat 732 de lei şi rămânea cu 1768 lei net. După intrarea în vigoare a noilor reguli, la 2500 de lei salariu, angajatul plăteşte cei 732 de lei, mai plăteşte şi 575 de lei (contribuţia ce acum cade în sarcina angajatorului, dar care va fi pasată angajatului). Deci, va merge acasă cu 1193 de lei. Repet, calculul simplit arată o diminuare cu peste 33 la sută a salariului net. Câştigător va fi, desigur, angajatorul, deoarece statul va încasa aceeaşi sumă. Dar…
E cât se poate de logic că angajatorul va trebui să mărească salariile, astfel încât să poată să-l mulţumească pe omul muncii. La stat, această măsură va fi luată, prin creşterea cu 25 de procente a salariilor, pentru a compensa această „trecere” a respectivei părţi de contribuţie de la angajator la angajat. E clar că acest pas îl vor face şi cei din mediul privat, altfel riscă să rămână fără angajaţi, aş spune chiar fără cei mai buni angajaţi deoarece primii care vor pleca vor fi cei cu potenţial şi productivitate mai mari. Interesul economic al celor din mediul privat nu va fi menţinerea propriilor angajaţi la un nivel mic de salarizare, subzistenţial, ci la unul atractiv, pentru că la actualul nivel al migrării forţei de muncă nimeni nu-şi asumă riscul să-şi piardă cei mai buni muncitori (am folosit termenul sui-generis, deoarece mai degrabă e vorba tocmai de personalul calificat şi experimentat).
Prin urmare, pe cale de consecinţă, chiar dacă decizia guvernului e una revoluţionară, n-ar trebui ca aceasta să fie interpretată precum drobul de sare al lui Creangă, ci ca pe o formă de responsabilizare a angajatorilor şi de apreciere de care trebuie să se bucure angajaţii.
Şi, la urma urmei, e şi logic ca orice contribuţie care vizează o persoană (repet, impozit pe venit, contribuţii la şomaj, sănătate, pensii) să fie făcută de acea persoană, nu în numele ei. Eventual, dacă angajatorul doreşte să îşi fidelizeze angajaţii, o poate face plusând la capitolul „ofertă”: fie printr-o contribuţie la o pensie privată, fie cofinanţând educaţia copiilor, fie înfiinţând o grădiniţă pentru copiii angajaţilor, o cantină penru angajaţi, team-buildinguri cu aromă de concedii, gratuităţi la stomatolog, bilete din partea „întreprinderii” la diferite evenimente şi multe alte asemenea facilităţi.
Şi asta pentru că, repet, nu cred că angajaţii fideli, care s-au dovedit profesionişti şi care au dat randament vor merge cu bani mai puţini acasă, în urma acestei măsuri a guvernului.