Glasul lui Dumnezeu

de Arhim. Teofan Mada

Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie, examinare sau introspecţie. „Întoarce-te la conştiinţa ta, întreab-o… Întoarceţi-vă, fraţilor, înlăuntrul vostru şi, în tot ceea ce faceţi, priviţi-l pe martor, pe Dumnezeu”. Conştiinţa morală, pentru a fi în măsură să călăuzească în mod corect conduita umană, trebuie să se bazeze înainte de toate pe fundamentul trainic al adevărului, adică trebuie să fie luminată pentru a recunoaşte adevărata valoare a faptelor şi consistenţa criteriilor de evaluare, aşa încât să ştie să deosebească binele de rău chiar şi acolo unde ambientul social, pluralismul cultural şi interesele ideologice suprapuse nu ajută la aceasta. Să depăşim individualismul, scepticismul şi relativismul: Nu poate fi identificată conştiinţa omului cu conştiinţa de sine a eului, cu certitudinea subiectivă despre sine şi despre propriul comportament moral. Această conştiinţă, pe de o parte, nu poate fi o simplă reflexie a ambientului social şi a mentalităţilor şi opiniilor răspândite în societate. Pe de altă parte poate să derive dintr-o lipsă de autocritică, dintr-o lipsă de raportare la un sistem referenţial autentic, dintr-o incapacitate de a asculta profunzimile propriului suflet. Conştiinţa este ca un spaţiu locuit de Duhul Sfânt, care ne eliberează nu din exterior, ci în adâncul inimii, ne configurează după chipul lui Hristos pentru a putea alege şi făptui ca şi Hristos.
Care este virtutea lui Hristos? Este înainte de toate dreptatea care vine din har, unde nu omul este cel care repară, cel care se vindecă pe sine însuşi şi pe ceilalţi. Faptul că mântuirea are loc prin jertfa şi învierea lui Iisus înseamnă că nu sacrificiile omului sunt cele care îl eliberează de greutatea şi consecinţele păcatelor, ci gestul de iubire al lui Dumnezeu care se deschide până la limită, până la a face să treacă asupra Sa judecata care se cuvine omului, pentru a-i oferi în schimb iertarea, binecuvântarea şi iubirea care se cuvin lui Dumnezeu. Dar aceasta ridică imediat o obiecţie: ce dreptate este acolo unde dreptul moare pentru cel vinovat şi vinovatul primeşte în schimb binecuvântarea care i se cuvine dreptului? Nu primeşte astfel fiecare contrariul a ceea ce este „al său”? În realitate, aici se deschide iubirea divină, în mod profund diferită de cea omenească. În faţa adevărului Crucii omul poate să se revolte, pentru că ea pune în evidenţă faptul că omul nu este o fiinţă autarhică, ci are nevoie de o altă Persoană pentru a fi pe deplin el însuşi. A fi în Hristos, a crede în Evanghelie, înseamnă în definitiv tocmai aceasta: a ieşi din iluzia autosuficienţei relativizante pentru a descoperi şi a accepta propria nevoie – nevoie de noi şi de un Tu dumnezeiesc, exigenţa iertării Sale şi a prieteniei Sale. Se înţelege atunci că taina de a fi în Hristos este cu totul altceva decât un fapt natural, comod, evident: este nevoie de smerenie pentru a accepta că am nevoie ca o Persoană să mă elibereze de egoismul meu, pentru a-mi da în mod gratuit iubirea Sa.
Astfel, cunoaşterea lui Iisus se realizează în vederea iubirii şi asemănării Sale. Devenit om, Hristos ne-a dat posibilitatea de a deveni la rândul nostru ca şi El. Grigorie Teologul ne îndeamnă: „Să încercăm să fim ca şi Hristos, pentru că şi Hristos a devenit ca şi noi: să devenim dumnezei cu ajutorul Lui, din moment ce El însuşi, prin intermediul nostru, a devenit om. A luat ceea ce este mai rău asupra Sa, pentru a ne dărui ceea ce este mai bun.” Acest continuu pelerinaj al desăvârşirii „ne priveşte pe noi toţi”, numai cu premisa ca „privirea inimii noastre” să fie îndreptată spre contemplarea înţelepciunii şi a adevărului, care este Iisus Hristos. Predicând despre cuvântarea lui Iisus din Nazaret – când „în sinagogă ochii tuturor erau îndreptaţi spre El.” (Luc. 4,16-30) – Origen pare să ni se adreseze chiar nouă: „Şi astăzi, dacă vreţi, în această comunitate ochii voştri pot să-L privească atent pe Mântuitorul. Când de fapt tu îţi vei îndrepta privirea cea mai pătrunzătoare a inimii spre contemplarea înţelepciunii, a adevărului şi a Fiului unic al lui Dumnezeu, atunci ochii tăi Îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericită comunitate, aceea despre care Scriptura spune că ochii tuturor erau fixaţi asupra Lui! Cât de mult aş vrea ca această comunitate să primească o mărturie asemănătoare, că ochii tuturor, ai celor nebotezaţi şi ai credincioşilor, ai femeilor, ai bărbaţilor şi ai copiilor, nu ochii trupului, ci aceia ai sufletului, privesc spre Iisus!… Întipărită asupra noastră este lumina chipului Tău, o Doamne, căruia i Se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni