Blestemul pădurilor particulare: legea este astfel făcută încât proprietarii nu pot beneficia de drepturile lor

În perioada postdecembristă, în numele reparării drepturilor legitime ale proprietăţilor particulare de păduri deţinute înainte de perioada comunistă, s-au emis patru legi de retrocedare de păduri către foştii proprietari de  drept: Legea 18/1991, Legea 169/1997, Legea 1/2000 (legea Lupu) şi Legea 247/2005.
Legea 18/1991, o lege populistă şi nedreaptă, însuşi Iliescu a recunoscut că a fost cea mai mare prostie de după revoluţie, prevedea, pe linie de păduri, să se retrocedeze din pădurile statului în limita maximă de un hectar de fost proprietar particular, instituţiile de cult sau învăţământ n-au fost incluse, nici obştile care avea o proprietate indiviză, indiferent de suprafaţa deţinută legal anterior, nu pe amplasamentul real, ci doar pe trupuri de pădure de sine stătătoare integral, sau la liziera paduriii, pentru a se elimina fărâmiţarea excesivă şi periculoasă a fondului forestier de stat (nu mai era altul, în 1986 fostele păduri comunale au fost trecute şi ele la stat). Atunci a fost deschisă cutia Pandorei în funcţiune şi azi. Normal, dacă s-a dorit dreptate, s-ar fi dat întreaga suprafaţă pe vechile amplasamente sau să fi rămas la stat, pentru o gospodărire unitară şi raţională pe bază de amenajamente silvice, dar cu despăgubirea proprietarului cu bani sau lemn din ceea ce a obţinut statul prin lucrări de exploatare (bineînţeles din care s-ar fi scăzut cheltuielile aferente) sau în cazul pădurilor ocrotite, din care este interzisă recoltarea de masă lemnoasă, o rentă corespunzătoare valorii de protejare a mediului exercitată de suprafaţa de pădure. Aşadar, s-au întrunit comisiile locale care au întocmit Anexa 15, în care cel puţin 50% din persoane nu aveau acest drept, erau doar neamuri, sau aveau o influenţă (presiune) asupra membrilor comisiei locale.
După validarea acestora de către Comisia Judeţeană s-a trecut la delimitarea suprafeţelor respective şi întocmirea ciornelor titlurilor de proprietate; care cu viza Oficului de Cadastru au devenit operaţionale. În lipsa unei metodologii clare de aplicare a legii 18, a urmat că acest vid legislativ să creze un adevărat măcel al pădurii: s-au tăiat la ras sute de mii de hectare care nu s-au mai plantat niciodată de către proprietar, dar a crescut la loc, cu o totul altă valoare faţă de cea iniţială sau a rămas teren gol supus degradării totale până la limita deşertificării.
A urmat celebra Lege Lupu, care a dat o altă limita maximă de până la zece hectare proprietarior particulari (cei care primisesera un hectar au mai primit diferența de nouă hectare), de data aceasta pe vechile amplasamente,  au fost puşi în posesie şi cei exceptaţi în Legea 18. Vă daţi seama că haosul a crescut exponenţial. Au apărut primele ocoale privată, lucru bun ca intenţie, în vestul ţării primul a fost Valea Mureşului.
Lovitura letală a fost Legea 247, din fericire ultimă posibilă, retrocedându-se întreaga suprafaţă. Au apărut marii proprietari, s-au înfiinţat ocoale ciudate, de pildă monahale (episcopia Bucovinei a cerut iniţial sute de mii hectare de pădure, pe care le-a avut înainte de secularizarea acestora de către Cuza în 1863), chiar şi Academia Română are un ocol „academic”, acesta din urmă pe teritoriul unor moşneni munteni.
Proprietarii au dreptul doar la un metru cub de lemn
Dar să revin la „blestemul” pădurilor particulare. De ce blestem? Pentru că deşi sunt proprietari cu acte în regulă, proprietarii adevăraţi plătind şi impozitul cuvenit la stat, ei de fapt nu sunt proprietari, neputând beneficia, legal, de dreptul lor.
Pentru că în Codul Silvic prevede marcarea a unui infim metru cub, asta în condiţiile în care au contract de administrare cu un ocol, sau respectă prevederile unui amenajament silvic, care să prevadă lucrările silvice necesare (exploatarea masei lemnoase este şi ea o lucrare silvică necesară, că finalitate normală a pădurii, căreia îi trebuiesc create condiţii de continuitate de asigurarea funcţiilor multiple pe care le are).
La apariția legii 18, ocoalele  silvice de stat (de fapt unice la acea vreme) aveau dezlegarea de la minister să pună în valoare (adică să marcheze un număr de arbori şi să întocmească actele legale pentru tăierea şi transportul lemnului respectiv), respectiv creşterea curentă, media pe ţara era de cca. 9 mc/an/ha, sau din cei afectaţi natural (doborâţi, rupţi, uscaţi sau atacaţi de dăunătorii pădurii, insecte sau ciuperci-existenta acestora şi neînlăturarea la timp ducând la apariţia focarelor de infecţie în perimetre nebănuite, cu efecte catas­- trofale).
Să fim serioşi, un metru cub de lemn ce poate însemna pentru o familie? Iar pentru un amenajament legislaţia silvică prevede pentru efectuarea şi finalizarea lucrărilor o suprafaţă de minimun 100 de hectare. Vă spun din experienţă că dacă într-un trup de zece hectare sunt 15 proprietari, sigur cinci nu vor fi de acord, sau nu mai există, ceilalţi zece trebuind să plătească amenajamentul şi pentru ei (efortul financiar fiind de loc de neglijat); dar la o sută, pe care greu îi găseşti apropiaţi… Acum 15-20 de ani se mai întocmeau aşa zisele „amenajamente sumare” pentru suprafeţe mici. Acum nu mai e voie… Singura posibilitate a proprietarului e să taie, nemarcaţi, câţiva arbori pentru nevoi proprii, dar riscul de a-i transporta până la domiciliu e enorm: amendă de peste 1.000 lei pentru transport fără acte, confiscarea materialului lemnos şi (până mai deunăzi) şi a mijlocului de transport;  sau mai rău, să se pomenească, în pădure cu jandarmii, care nu au ce cauta în pădure, care e proprietate privată garantată de Constituţie.
Unele ocoale se codesc să încheie contracte
Pentru o posibilă îndulcire a Bestemului, guvernul României a emis în noiembrie 2016, HG 864/2016, cu aplicare din ianuarie 2017 până la sfârşitul lui 2020, intitulat: „Ajutor de minimus pentru asigurarea serviciilor silvice pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor juridice şi fizice care desfăşoară activităţi economice, dacă suprafaţa proprietăţii fores­tiere este mai mică sau egală de 30 hectare”. Să vă informez şi lămuresc pentru înţelegerea tuturora, pe scurt. Statul asigura plata pentru paza şi serviciile prestate de ocolul nominalizat de proprietar (în primul rând marcarea de arbori pentru extragere a şi transport în condiţii legale), pe baza unui contract încheiat între proprietar şi ocolul ales, pentru  care actul normativ prezintă clar ce hârtii trebuie să conţină (în original să copii). Dar unele ocoale se cam codesc să încheie aceste contracte, pasându-le la alt ocol vecin, în condiţiile în care s-au respectat toate cerinţele cerute de lege de întocmire a dosarul.
Sunt inginer silvic de 34 ani, fiind pe rând şeful fondului fores­tier, şef district, şef ocol, inginer amenajist, topometrist -numai pe Valea Mureşului am efectuat măsurători şi întocmit peste 1.200 titluri pentru pădurile retrocedate de pe raza ocoalelor Săvârşin, Valea Mare şi Lipova, de exploatare şi ameliorarea terenurilor degradate, îmi asum cele scrise până aici, dar vreau să mai propun nişte măsuri pentru proprietarii de păduri particulare, în general, nu numai din zonă, astfel: să nu se mai manifeste comoditate în încheierea contractelor de către ocoale; să se facă presiuni, sub orice formă, de către proprietari, primarii, consilii locale, parlamentarii pe care i-am votat, mass-media, etc., pentru schimbarea legislaţiei silvice în favoarea „blestemaţilor”, în sensul celor prezentate şi sugerate mai sus, sau oricare altele care pot aduce îmbunătăţiri în domeniu.
ing. Traian Tencalec



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni