Din ştruţocămilele arheologiei

de Victor Sava
De multă, multă vreme societatea noastră generează nenumărate contradicţii, de orice natură. Câteodată sunt hilare, alteori îţi vine să strigi de amărăciune, iar alteori îţi vine să-ţi iei catrafusele şi să fugi cât mai departe. Oazele de normalitate în acest loc de lume sunt din ce în ce mai puţine.
Legislaţia e făcută pe genunchi, cu valoroasa contribuţie a profesionistului politruc. Fiecare ministru vrea să-şi lase amprenta asupra domeniului peste care domneşte şi de cele mai multe ori sub mandatul său se petrec tot felul de inepţii, ca de pildă introducerea manualelor de sport. Instituţiile sunt conduse de indivizi fără personalitate, deosebit de sensibili la orice vânt al schimbării. Facultăţile scot pe bandă rulantă analfabeţi funcţionali, dar cu patalama. Cred că nu are sens să mai continui înşiruirea de lucruri care merg prost.
În arheologie lucrurile par să stea puţin mai bine, dar slavă Domnului putem enumera nenumărate ştruţocămile care zburdă pe câmpiile acestui domeniu. La fel ca în toată ţărişoara noastră legislaţia e cum e, iar oamenii sunt cum sunt.
Ca să începem cu începutul, printre cele mai enervante reminiscenţe ale comunismului rămâne controlul excesiv al statului în orice sector al vieţii. E firesc ca statul să reglementeze anumite domenii, ori să intervină acolo unde se produc excese, dar de aici până la a controla şi musca e o cale lungă. Mă refer cu precădere la liberalizarea pieţei arheologice, pe care mulţi dintre colegi o aşteaptă. Deocamdată doar instituţiile statului pot coordona cercetări arheologice, prin angajaţii acesteia. Cu toate că în mare măsură munca unui arheolog se aseamănă cu cea a topografului, ori a arhitecţilor, acesta nu-şi poate desfăşura activitatea decât într-o instituţie a statului. Cum ar veni pe româneşte, unii pot, iar alţii nu.
Promotorii arheologiei etatiste argumentează că doar statul şi numai statul trebuie să deţină dreptul de a lucra cu patrimoniul arheologic. Dacă particularul face vreun matrapazlâc cu artefactele? Se poate întâmpla şi asta, şi chiar se întâmplă, vedeţi bine câţi pasionaţi de detectorism se plimbă nestingheriţi prin siturile arheologice. Putem accepta şi asta, doar statul are dreptul să întreprindă cercetări arheologice şi să lucreze cu patrimoniul arheologic. Nu ne vindem patrimoniul arheologic! Dar cum rămâne cu aurul, petrolul, cuprul etc., le renaţionalizăm şi pe astea?
Trecând mai departe observăm că structura prin care se desfăşoară activitatea unui arheolog este, cel puţin învechită. Pe arheologi îi găsim în muzee, institute şi universităţi. Toţi trebuie acreditaţi de Ministerul Culturii. Dacă îndeplineşti anumite criterii devii arheolog cu patalama, dar poţi să dai în judecată ministerul şi devii arheolog fără a îndeplini condiţiile. Mai departe mă voi referi la cei care îşi desfăşoară activitatea într-un muzeu. Aceştia se numesc muzeografi, nu arheologi, ori cercetători în arheologie. Deşi eşti muzeograf, trebuie să îndeplineşti atât munca propriu-zisă de muzeu, cât şi pe cea de arheolog. Şi asta nu că ar reieşi din fişa postului, ci doar aşa, pe baza unei cutume din vremea comunismului. Consider că ar fi mult mai util şi practic ca cei care se ocupă de arheologie să se numească arheologi şi să facă arheologie.
Desigur, mai putem găsi nenumărate ştruţocămile arheologice, dar toate la timpul lor.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni