Dangătul tot mai sumbru al clopoţeilor

A început un nou an şcolar, plin de urări, zâmbete, optimism şi alte ingrediente. Dar, în acelaşi timp, doldora de agitaţie, de clacsoane, de îngrijorare, de planuri şi, mai ales, de foarte multă cheltuială financiară şi epuizare fizico-psihică. Da, da, chiar din prima zi. Mă rog, din a doua, că lunea nu se pune.
Faza 1: Trec pe lângă o şcoală. Aparţine de Colegiul „Vasile Goldiş”, clădirea fostei „Generală 4”. E opt fără un sfert şi încă n-a ajuns la potenţial maxim înghesuiala, clacsoanele, trântitul portierelor, strigătele – înspre şi dinspre copii, dar mai ales între părinţi – şi inevitabilele maşini care dublează banda de parcare, cu obişnuitele avarii puse acolo că, deh, atunci le-a „căzut” ambreiajul, telescopul sau bunul simţ. Eu – pieton. Mă strecor cumva. Văd o mămică cu faţa şifonată ca cearşaful nupţial cum efectiv răcneşte la un copilaş de 7-8 ani care încă dormea pe picioare. O fi la clasa zero, că prea e panicat. Mămica nu e panicată, ci panicardă. O cunoştinţă, care-şi conducea copilul îmi spune că asta nu-i nimic. „Să vezi între opt fără cinci şi opt şi…” Nu vreau să văd că-mi schimb definiţia despre educaţie şi Educaţie.
Faza 2: Una dintre colege ajunge, gâfâind – deşi vine cu maşina – pe la opt şi cinci. „Circulaţia e groaznică. Pe sub pod la Micălaca a fost blocat tot”. E doar a doua zi – de fapt prima intensă – dintr-un lung şir de zile ce se întind pe 9-10 luni. O zi frumoasă, senină, cu şosele uscate. La toamnă sau la iarnă cum va fi, când vine peste noi negura, ceaţa, ploaia, lapoviţa sau ninsoarea?
Faza 3: Băiatul uneia dintre colege vine de la şcoală direct la lucru. A primit manualele. Vreo 15!!! Şi se pare că nu-s toate. Copilul e în a III-a. Clasa a III-a, nu anul trei la Fizică Atomică! E drept că manualele-s subţiri, că la unele materii au două manuale – pentru fiecare semestru câte unul – dar tot mi se pare mult!
Aceste faze le-am trăit marţi, într-o zi banală, la început de fenomen, când se presupune că nervii sunt mai relaxaţi, mintea mai odihnită, stresul mai mic. Ce ne vom face peste o lună-două?
Din păcate, în problema Educaţiei, a sistemului de învăţământ, toţi îşi dau cu părerea. Unii nu se mulţumesc să constate – aşa cum, cu smerenie recunosc că procedez şi eu –, ci dau sfaturi, îşi arată vastele disponibilităţi în a creiona o strategie care să ducă, invariabil, la acea magică expresie vehiculată de peste 25 de ani: „Adevărata reformă!” Unii dintre aceşti „specialişti” ajung chiar să fie factori decidenţi în anumite aspecte ale vastului domeniu numit „Educaţie”, fie datorită unei false glagorii, fie a unei oportunităţi politice, fie datorită celor două elemente combinate. Când ajung acolo, la implicare, la ţeserea strategiei, la temelia „Adevăratei reforme”, invariabil se alege praful de tot. Mai puţin de acel loc călduţ acaparat şi ocupat vremelnic.
Ne confruntăm cu aceleaşi tare ale Educaţiei în sine şi ale întregului proces înconjurător – în care şi transportul copiilor la/de la şcoală sau achiziţionarea de rechizite, manuale şi… ore de meditaţie sunt elemente la fel de importante.  Doar scuzele şi motivele invocate în urma a încă unui eșec diferă. Puţin, deoarece greaua moştenire este leit-motivul cel mai invocat. În acest timp „vârfurile” şcolii româneşti – cu care ne tot mândrim, din ce în ce mai puţin obiectiv – fie se tocesc, fie devin marfă de export, iar baza este din ce în ce mai şubredă, invers proporţională cu numărul de manuale, implicit cu mărimea cuantumului de informaţie.
Nu dau sfaturi că nu le am. Dar aştept factori – politici, administrativi, profesionali – care într-adevăr să ştie ce fac, să găsească soluţii reale, nu scuze postume (cu şcoala românească pe post de pacient în moarte clinică).
Până atunci, daţi-mi voie să spun că acel clinchet al primului clopoţel – epitet atât de des folosit – mie îmi sună ca un dangăt funebru.