Desincronizare…

Economia românească a avut momentul ei, când încă mai putea fi repusă pe picioare și dusă într-o direcție care
s-o facă să-și merite titulatura de economie națională. Fie că place, fie că nu, azi nu mai există, într-o proporţie semnificativă, economie cu capital românesc.
Peste 80% din valoarea exporturilor, mai exact 83%, care anul trecut au depășit cifra de 50 miliarde de euro, au fost realizate de subsidiare ale unor multinaționale. Faceți vă rog un efort și spuneți, la întâmplare, dintr-o suflare cele mai mari companii din România. Surpriza va fi foarte mare când veți privi originea capitalului acestor companii. Așa că au trecut mai bine de 25 de ani, cât o treime de viață, dacă ar fi să te iei după statistici.
Acum toţi mai încearcă un Fond Suveran şi alte semnale care vor să arate că există preocupare pentru protejarea economiei naţionale şi, implicit a capitalului românesc. Un lucru lăudabil la prima vedere, numai că este inadecvat, din punct de vedere al sincronizării. Toate astea trebuia să vină, hai nu acum un sfert de secol, ci măcar acum două decenii. Atunci ar fi fost cu adevărat o intervenţie memorabilă. Aşa a fost doar o bifare de activitate. Adică doar vorbe. Timpul va demonstra dacă vom mai avea ceva sau nu. Oricum mai avem foarte puţin.   Nu mai avem petrol, nu mai avem telefonie, chimie, industrie siderurgică. Nu mai facem nici tractoare, nici excavatoare, nici televizoare. Doar în agricultură mai există suprafețe rela­tive importante deținute și lucrate de către investitori români. Dar și aici ofensiva străinilor în a acapara cât mai multe tereneuri agricole este evidentă şi
într-o continuă şi îngrijorătoare expansiune am zice noi. De vină sunt toți cei care
s-au perindat pe la guvernare. Chestiunea este că nu prea mai există capital autohton de mare anvergură. Iar atunci investitorii străini evident dictează prețul forței de muncă. Care este foarte scăzut, să nu o mai întoarcem după cireș. Iar asta pentru că cei care au condus destinele au negociat condițiile în genunchi. Și se bucurau precum niște indigeni când primeau… mărgelele con­- chistadorilor. La noi aceștia erau numiți „investitori strategici”. Nu-i vorbă, o parte chiar au fost. Problema este alta: plata forței de muncă este prea mică în România. Iar asta putea fi rezolvat dacă decidenţii politici impuneau investitorilor alte plafoane salariale. Şi asta se putea face, dacă exista viziune şi patriotism. În fond nu e totuna dacă iei impozit pe 1.000 de lei sau să zicem 1.500. Argumentul suprem era şi este că altfel pleacă investitorii. Din Polonia nu au plecat și acolo salariul minim este dublu față de România.  Şi un alt exemplu pentru a dovedi cele spuse este chiar la Arad. Avem investitori, avem  creştere economică, dar salariile sunt  sub media pe ţară. Cam asta e dife­renţa. Ideea este că în 25 de ani nu am făcut un mare proiect de țară. Măcar vreo două mii de kilometri de autostradă. Se pot face şi de acum înainte, nu-i vorbă dar e o… desincronizare de vreun sfert de secol.