Etica noastră

de Arhim. Teofan Mada
Crucea ocupă un loc preponderent în asemănarea noastră cu Dumnezeu, fiindcă este cheia a toate, şi există un raport direct între ea şi transfigurarea noastră întru Hristos. A deveni asemenea lui Iisus în moarte este calea pentru a ajunge la învierea din morţi, adică la transfigurarea noastră în Hristos. Modul de a fi în Iisus trebuie să fie spiritual, nu literal. Trebuie să mergem până la inima Lui, adică să avem aceleaşi sentimente ca ale inimii Sale. Să devenim oameni care să simtă aşa cum simte Iisus, care stau înaintea Tatălui în smerenie şi în ascultare ca şi Iisus. Care este sensul efortului pe care îl facem pentru a-L cunoaşte şi a fi cu Iisus Hristos? Poate acela de a obţine, prin etica noastră, transformarea în Hristos? Nu. Categoric nu. Alergarea sau efortul nostru sunt necesare pentru că Dumnezeu doreşte să construiască împreună cu libertatea noastră, nu fără ea, aşa cum
ne-a „creat fără de noi”.
Credinciosul stă sub cuvântul „nu voinţa Mea, ci voia Ta să se facă.” (Luc. 22,42)  Prin acest cuvânt, Iisus în Grădina Măslinilor a pus capăt bătăliei decisive împotriva păcatului, împotriva răzvrătirii inimii căzute. Păcatul lui Adam constă tocmai în faptul că el voia realizarea voinţei proprii şi nu a lui Dumnezeu. Ispita umanităţii este întotdeauna aceea de a voi să fie total autonomă, de a urma numai propria voinţă şi de a considera că numai în acest fel noi vom fi liberi, că numai printr-o asemenea libertate fără limite omul ar fi complet om. Dar chiar în acest fel ne punem împotriva adevărului. Pentru că adevărul este că noi trebuie să împărtăşim libertatea noastră cu ceilalţi şi putem fi liberi numai în comuniune cu ei. Această libertate împărtăşită poate fi libertate adevărată numai dacă prin ea intrăm în ceea ce constituie măsura însăşi a libertăţii comune, voinţa lui Dumnezeu. Această ascultare fundamentală, care face parte din fiinţa oamenilor, un a fi nu de la sine şi nu doar pentru sine, această ascultare fundamentală devine aşadar şi mai concretă în preot: noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos şi cuvântul Său, pe care nu-L puteam închipui singuri. Şi predicăm Cuvântul lui Hristos în mod corect numai în comuniune cu Trupul Său. Ascultarea noastră înseamnă să credem împreună cu Biserica, să gândim şi să vorbim cu Biserica, să slujim împreună cu ea. Într-o asemenea călăuzire, care poate fi contrară ideilor şi planurilor noastre, experimentăm aspectul cel nou: bogăţia iubirii lui Dumnezeu. Nu voinţa mea păcătoasă îmi va da iubirea lui Dumnezeu, pentru că voinţa gnomică poate să-mi dea numai „nimicul” său, „non iubirea”. Iubirea adevărată şi curată, care vine de la Dumnezeu, se află în suflet şi face în aşa fel încât să recunoască propriile defecte şi bunătatea divină. Această iubire duce sufletul în Hristos şi Hristos înţelege cu siguranţă că nu poate să aibă loc sau să existe nici o înşelăciune. Împreună cu această iubire nu se poate amesteca ceva din iubirea din lume şi prin ea există cu adevărat.
Dar cu toate acestea, ceea ce ne mântuieşte nu este voinţa noastră de a fi mântuiţi de Dumnezeu, ci voinţa lui Dumnezeu de a ne mântui, cu alte cuvinte harul Său. Văzând toată tulburarea dimprejurul nostru, cum am putea noi să păşim pe apele agitate de secolul şi de mileniu care au trecut? Dar atunci am privit spre Hristos, iar El ne-a prins de mână şi am devenit împlinitori datorită credinţei, fiind atraşi spre înălţimi. Apoi ne-a dat mâna care ne sprijină şi ne duce, căci Hristos ne susţine. Să ne aţintim mereu privirea asupra Sa şi să ne întindem mâinile spre El. Să Îl lăsăm întotdeauna să ne prindă de mână, şi atunci nu ne vom scufunda, ci vom sluji viaţa care este mai tare decât moartea şi iubirea care este mai puternică decât ura. Credinţa în Iisus, Fiul Dumnezeului celui Viu, este mijlocul prin care apucăm din nou mâna lui Iisus şi prin care El ne ia de mână şi ne călăuzeşte. Să ne rugăm să nu cădem niciodată din comuniunea cu Trupul Său, cu Hristos însuşi, să nu cădem niciodată departe de la Hristos euharistic. Să ne rugăm ca Hristos să nu ne lase niciodată de mână, El este cel care ne îmbracă şi ne dăruieşte mantia nădejdii mântuirii, aşa cum l-a îmbrăcat pe fiul risipitor cu haină nouă, punându-i inel în deget şi sandale în picioare. Ceea ce putem face noi este numai faptul de a umple vasele cu apă, pentru că numai Iisus în Duhul Sfânt poate transforma apa în vin. O atare comuniune a vieţii cu Hristos îşi află apogeul într-o taină: Euharistia, care este taina prin excelenţă a transfigurării noastre în Hristos.

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni