Despre credibilitatea presei…

Sincer, mi-e greu să scriu despre colegii de breaslă. De bine nu se face, deoarece un ziarist care se respectă şi care are valoare, nu de sprijinul colegilor, de solidaritatea de breaslă duce lipsă, ci de credibilitate şi de recunoaştere publică. De rău, iarăşi nu-mi vine a scrie, deoarece sunt conştient de situaţia în care se găseşte marea majoritate a presei arădene, lipsită de un suport financiar liniştitor, care să-i permită o cât mai mare libertate editorială, implicit o paletă mai largă şi mai consistentă de informaţii, o cât mai curajoasă abordare a acestora. Astfel încât, mă rezum să arăt deopotrivă perimarea valorică a presei, implicit a consumatorilor. Sau invers, pe principiul pseudofilosofic: ce a fost prima dată, oul sau găina? Şi, deloc întâmplător, această situaţie precară se regăseşte în presa din întreaga ţară, nu doar la Arad.

Aş începe cu linşajul mediatic la care a fost supusă Violeta Varga, cea care a ocupat efemer un post de inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar. Un linşaj mediatic pornit, aţâţat şi mistuit de către presă, cu largul concurs (presupun, bazându-mă pe comenturile şi intervenţiile pe la TV) al consumatorului de presă. Repet, nu-mi critic colegii, dar nu pot să nu subliniez aportul lor în acest limbaj, tirul virulent venit din toate părţile, pe lângă care bombardamentul de la Monte Cassino pare – făcând transbordarea dinspre figurat înspre propriu – un mic foc de artificii. Da, a fost un subiect „gras”, care s-a mulat perfect peste tarele noastre, pe care le cărăm în spate de 25 de ani. Puţin prost gust, puţin bulevardism cu iz de bârfă, puţină implicare politică şi s-au creat toate premizele pentru o execuţie publică. Dar o execuţie publică fără drept de apel, fără ca 75% dintre cei care au preluat ştirea să se fi obosit măcar să se întrebe dacă doamna respectivă are calităţile necesare pentru a ocupa postul respectiv. Poate că nu le are, nu mă pricep, deci nu mă pronunţ. Iar modul cum a fost promovată, legăturile vehiculate, induc premisa unor alte calităţi decât meritocraţia. Dar, şi dacă ar fi aşa, totuşi cred că s-a mers puţin cam departe. Din partea presei, dar mult mai mult din partea consumatorilor de gen.
În paralelă, am dat cu ochii de câteva subiecte interesante, dar care n-au suscitat acelaşi interes din partea editorilor, pe de o parte, sau a cititorilor (n-am dovada, doar o bănuială soră cu incertitudinea). Pentru că asemenea subiecte nu se „vând” la fel de bine, nu sunt la fel de incendiare. Am văzut că „duelul pianelor” n-a suscitat acelaşi interes. Sau faptul că Teatrul arădean a câştigat un premiu la Oradea. Sau că băiatul unui coleg de breaslă – coincidenţa face – a câştigat un premiu pentru regie pe la Bucureşti. Astea n-au trafic, n-au „scânteia” care să ducă la vâlvătaie. Dar sunt ştiri mult mai frumoase, care mă fac mult mai mândru că sunt arădean.
Inflamarea opiniei publice nu înseamnă neapărat succes. Mai ales că reacţia acelei părţi a opiniei publice, formată din amatori de can-can, pe de o parte, şi din „atot-ştiutori”, pe de altă parte, nu e relevantă.
Dar atitudinea formatorilor de opinie, reali sau declaraţi, e mult mai importantă. Sau ar trebui să fie. Ceea ce mă duce la o altă dilemă. Oare cum e mai bine. Ziarişti şi ziare (site-uri) cu cititori proşti… da’ mulţi. Sau cu cititori puţini, dar de calitate. Pentru că altfel presa riscă să alunece tot mai jos. Deşi nici actuala poziţie n-o avantajează…