Pelerinajul credinţei

de Teofan Mada

În pelerinajul credinţei spre transfigurarea noastră în Hristos, ne apropiem de Domnul şi-L rugăm: Călăuzeşte-ne pe drumurile istoriei noastre! Arată mereu Bisericii şi păstorilor ei calea cea dreaptă! Priveşte omenirea care suferă, care rătăceşte nesigură între atâtea întrebări, priveşte foamea fizică şi spi­rituală care o chinuie! Dăruieşte oamenilor pâine pentru trup şi pentru suflet! Dă-le curaj! Dă-le lumină! Dăruieşte-le lor pe Tine însuţi! Purifică-ne şi sfinţeşte-ne pe toţi! Fă să înţelegem că numai prin participarea la Patimile Tale, prin „da”-ul spus crucii, renunţării, purificărilor pe care Tu ni le impui, viaţa noastră se poate maturiza şi poate ajunge la adevărata sa împlinire. Adună-ne din toate colţurile pământului. Uneşte Biserica Ta, uneşte omenirea dezbinată! Dă-ne mântuirea Ta. Aparent, noi suntem aceia care îl primim pe Hristos şi îl asimilăm, însă în realitate El este Acela care ne asimilează întru Sine: „Cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine”. Principiul vital mai puternic asimilează pe cel mai slab: vegetalul asimilează mineralul, animalul asimilează vegetalul, spiritualul asimilează animalul, iar aici divinul asimilează umanul. Efectul Euharistiei este de a ne face ceea ce mâncăm. Nu noi Îl vom asimila pe Hristos, ci Hristos ne va face asemenea Lui. Credinţa ne educă să iubim dincolo de limitele pe care istoria, politica, cultura, caracterul le impun în raportul cu ceilalţi. Graţie credinţei învăţăm să nu mai privim cealaltă persoană numai cu proprii ochi şi cu propriile sentimente, ci conform perspectivei lui Iisus Hristos. Toţi cei care cred în Hristos pot să iubească mai sincer şi mai mult. Iubesc, deci mă desăvârşesc. Cel care merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci în schimb devine cu adevărat aproapele lor.
Cine devine pelerin spre veşnicie şi slujitor al lui Hristos, devine şi prieten al Lui. Trebuie să ne angajăm zi de zi în direcţia acestei prietenii. Prietenia înseamnă comuniune în gândire şi în voinţă. În această comuniune de gândire cu Hristos trebuie să trăim, ne spune Sf. Pavel în Scrisoarea către Filipeni. (cf. 2, 2-5) Şi această comuniune de gândire nu este doar ceva intelectual, ci şi o comuniune a sentimentelor, a voinţei şi de aceea şi a făptuirii. Aceasta înseamnă că trebuie să îl cunoaştem pe Hristos într-un mod şi mai personal, ascultând de Hristos, trăind alături Hristos, petrecând timp cu Hristos. Să Îl ascultăm – citind Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Săi – într-un mod nu academic, ci spiritual, ca să învăţăm să Îl întâlnim pe Hristos care este prezent şi ne vorbeşte. Trebuie să ne gândim şi să reflectăm la cuvintele Sale şi la faptele Sale în faţa Lui şi cu El. Lectura textelor sfinte sunt rugăciune, trebuie să fie rugăciune – trebuie să vină din rugăciune şi să conducă la rugăciune. Evangheliştii ne spun că Domnul, în mod repetat, nopţi întregi, se retrăgea „pe munte” pentru a se ruga singur. Şi noi avem nevoie de acest „munte”: trebuie să urcăm înălţimile interioare, muntele rugăciunii, Sinaiul minţii şi Taborul inimii.  Doar astfel se poate dezvolta prietenia şi comuniunea noastră cu El. Doar astfel putem să ne îndeplinim vocaţia noastră de creştini, doar astfel putem să Îl mărturisim şi să-L ducem pe Hristos şi Evanghelia Sa oamenilor. Simplul activism poate să fie chiar şi eroic. Însă acţiunea externă, în cele din urmă, rămâne fără roade şi îşi pierde eficienţa dacă nu se naşte dintr-o profundă şi reală comuniune cu Hristos. Timpul pe care i-l dedicăm este cu adevărat un timp de activitate pastorală, al unei autentice activităţi pastorale mântuitoare. Un preot trebuie să fie înainte de toate un om al rugăciunii. În activismul ei frenetic, lumea îşi pierde adesea direcţia. Acţiunile şi capacităţile ei devin distructive dacă tăria rugăciunii eşuează, căci din această putere izvorăsc apele vieţii harului ce pot să facă din pământul arid unul rodnic.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni