Un ziar cu iz de academie

Pare ciudat să scrii într-un ziar despre alt ziar şi s-o faci într-un mod elogios. Dar acest „alt” ziar este, de fapt, un fost ziar, Observator, care a luat naştere acum 20 de ani. Sâmbătă ar fi trebuit să sărbătorim, dar vremurile au vrut altfel. Şi astfel, un proiect ce s-a dezvoltat ca… Făt-Frumos, într-un an cât alţii-n 7, a ajuns să fie doar nostalgie.
Născut cu ambiţii foarte mari, Observatorul nu a devenit, în scurt timp, doar o alternativă la (fostul) Adevărul, ziar care a „furat” startul în presa liberă, fiind moştenitorul oficiosului judeţean comunist. Observatorul a însemnat o revoluţie în presa arădeană, obligând şi Adevărul să se reformeze, să se doteze cu calculatoare, să apară color şi într-un design mai aproape de cerinţele pieţei. Dar, mai presus de orice, Observator a devenit un şlefuitor de ziarişti. Majoritatea ziariştilor care astăzi încă mai activează în presa arădeană, permanent sau cu statut de colaborator, s-au format sau au trecut pe la Observator. Atunci erau unele standarde, unele ambiţii – în sensul bun al cuvântului – care astăzi par cel puţin ciudate sau chiar absurde. E drept, vremurile s-au schimbat, presa electronică face legea, dar atunci, în presa scrisă, era o mândrie să-ţi apară o ştire pe prima pagină. De editorial să nu mai vorbim, pentru că editorialul nu era doar un simplu material de opinie, ci reprezenta şi poziţia ziarului daţă de subiectul respectiv! Apropos, erau alte trei materiale de opinie cu titlul de rubrică fixă!!!, plus altele ocazionale, în funcţie de tematica paginii: politic, economic,
social, cultură sau sport. Poate părea prea mult pentru un cotidian, dar opinia şi personalitatea ziariştilor dădeau greutate ziarului. Şi totuşi nu era un ziar subiectiv, pentru că, dincolo de materialele de opinie, verticalitatea absolută a ziarului o dădeau ştirile şi anchetele. În ştiri şi în anchete nu era loc de opinie proprie a autorului. Ştirea avea acurateţe, era informaţie pură. Ancheta era echidistantă şi conferea tuturor „actorilor” dreptul de a-şi spune părerea.
Acum, după 20 de ani, privind în urmă, personal mă încearcă regretul că n-am dat mai mult, că n-am reuşit să contribui la supravieţuirea „academiei” Observator. Şi, având această nostalgie, subiectivă dar frumoasă, m-am mirat că aniversarea acestor 20 de ani de la înfiinţarea Observatorului a trecut prea neobservată (iertat să-mi fie jocul de cuvinte). Credeam şi speram că această nostalgie să îi cuprindă şi pe alţi colegi, mai ales cei care au înfiinţat ziarul sau cei care au fost acolo de la început. Poate n-am studiat eu bine spaţiul public din acest week-end, dar am observat (devine un tic de exprimare) că doar
Tristan Mihuţa a scris ceva despre subiect. În rest… cortina uitării pare-se că s-a aşternut peste amintirile multora şi n-are cine o ridica. Şi, în fond, de ce să-şi amintească, ar zice unii. Tocmai pentru că Observator a fost altceva, a fost o adevărată academie de ziarişti!
Poate că Aradul nu are, nu mai are nevoie de Observator, dovadă că s-a pierdut în tranziţie. Dar are nevoie de spiritul
Observator, ca expresie credibilă a presei arădene. E o opinie, pe care sunt convins că mulţi dintre colegii mei o împărtăşesc, chiar dacă unii, din diferite motive, nu-şi expun public punctul de vedere. Poate şi de aceea aniversarea Observatorului a trecut aşa, pe nevăzute, neauzite şi nescrise…