Viața familială ca și context educativ

de Teofan Mada

Familia este prima școală a valorilor umane, unde se învață buna și autentica folosire a libertății. Există înclinații formate în copilărie care impregnează fondul unei persoane și rămân toată viața ca o emoție favorabilă față de o valoare sau ca un refuz spontan al anumitor comportamente. Multe persoane acționează toată viața într-o anumită manieră, pentru că ele consideră valabil acel mod de a acționa pe care l-au asimilat din copilărie, ca prin osmoză: „Pe mine m-au învățat așa” sau „Acest lucru mi s-a inspirat”. În cadrul familial se poate învăța să se discearnă în mod critic mesajele diferitelor mijloace de comunicare. Din păcate, de multe ori, unele programe de televiziune sau unele forme de publicitate influențează negativ și slăbesc valori primite în viața familială.
În societatea actuală, în care domnesc anxietatea și graba tehnologică, misiunea foarte importantă a familiei este educarea capacității de a aștepta. Nu este vorba de a interzice copiilor să se joace cu aparate electronice, ci de a găsi modul de a innocula în ei capacitatea de a diferenția diversele logici și de a nu aplica spațiul digital la orice domeniu al vieții. A amâna nu înseamnă a nega dorința, ci a amâna împlinirea sa. Când copiii sau adolescenții nu sunt educați să accepte că unele lucruri trebuie să aștepte, devin prepotenți, supun totul împlinirii propriilor necesități imediate și cresc deprinzându-se cu viciul „totul și imediat”. Aceasta este o mare înșelare care nu favorizează libertatea, ci o intoxică. În schimb, când se educă capacitatea de a amâna unele lucruri și așteptarea pentru momentul potrivit, se învață ce înseamnă a fi stăpân pe sine însuși, autonom în fața propriilor impulsuri. Astfel, când copilul experimentează că se poate descurca singur, își îmbogățește propriul respect de sine. În același timp, el învață să respecte libertatea celorlalți. Desigur, aceasta nu înseamnă a pretinde de la copii să acționeze ca adulți, dar nici nu trebuie disprețuită capacitatea lor de a crește spre maturizarea unei libertăți responsabile. Într-o familie sănătoasă, această „ucenicie” se realizează într-o manieră obișnuită prin exigențele conviețuirii.
Familia este locul socializării primare, pentru că este primul loc în care se învață să se situeze în fața celuilalt, să asculte, să împărtășească, să accepte, să respecte, să ajute, să conviețuiască. Misiunea educativă trebuie să trezească sentimentul lumii înconjurătoare și al societății ca „mediu familial”, care este o educație în a ști „să locuiască”, dincolo de limitele propriei case. În contextul familial se învață să se recupereze proximitatea, îngrijirea, atenția, salutul. Acolo se rupe primul cerc al egoismului sufocător pentru a recunoaște că trăim împreună cu alții, care sunt vrednici de atenția, de gentilețea, de afecțiunea noastre. Nu există legătură socială fără această primă dimensiune zilnică, aproape microscopică: a sta împreună în proximitate, intersectându-ne în diferite mo­- mente ale zilei, preocupându-ne de ceea ce îi interesează pe toți, ajutându-ne reciproc în micile lucruri cotidiene.  Familia trebuie să inventeze în fiecare zi noi moduri de a promova recunoașterea reciprocă.
În mediul familial se pot restabili și echilibra obișnuințele consumiste pentru a se preocupa împreună de natura înconjurătoare. Familia este subiectul protagonist al unei ecologii integrale, pentru că este subiectul social primar, care conține în interiorul său cele două principii-temeiuri ale civilizației umane pe pământ: principiul comuniunii și principiul rodniciei. La fel, momentele dificile și dure ale vieții familiale pot fi foarte educative. Este ceea ce se întâmplă, de exemplu, când vine o boală, pentru că, în fața bolii, apar dificultăți în familie din cauza slăbiciunii umane. Însă, în general, timpul bolii face să crească tăria legăturilor familiale. O educație care ține la adăpost (ascunde) sensibilitatea față de boala umană usucă inima. Și face în așa fel încât copiii să fie insensibili față de suferința celuilalt, incapabili să se confrunte cu suferința și să trăiască experiența limitei.
Întâlnirea educativă dintre părinți și copii poate să fie facilitată sau compromisă de tehnologiile comunicării și ale divertismentului, tot mai sofisticate. Când sunt bine folosite, pot fi utile pentru a-i ține în contact pe membrii familiei, în pofida distanței. Contactele pot să fie frecvente și să ajute la rezolvarea dificultăților zilnice. Însă trebuie să fie clar că tehnologiile comunicării nu înlocuiesc, nici nu elimină necesitatea dialogului mai personal și profund care cere contactul vizual, sau măcar auzul glasului celeilalte persoane. Știm că uneori aceste mijloace îndepărtează în loc să apropie, de exemplu, atunci când, la ora mesei, fiecare este concentrat asupra telefonului său mobil, sau atunci când unul dintre soți adoarme, așteptându-l pe celălalt, care petrece ore în spațiul virtual al internetului. În familie, toate acestea trebuie să fie motiv de dialog și de consensuri, care să permită să se acorde prioritate întâlnirii-relaționării membrilor săi, fără a se cădea în interdicții iraționale. Oricum, nu se pot ignora riscurile noilor forme de comunicare pentru copii și adolescenți, care uneori devin abulici datorită lor, deconectați de la lumea reală. Acest „autism tehnologic” îi expune mai ușor manipulării celor care încearcă să intre în intimitatea lor, cu interese egoiste.
Nu este bine nici ca părinții să se considere ființe atotputernice pentru copiii lor, care ar putea avea încredere numai în ei, pentru că în acest mod se împiedică adecvarea unui proces de socializare și de maturizare afectivă. Pentru a face eficientă prelungirea paternității și maternității spre o realitate mai amplă, comunitățile creștine sunt chemate să ofere sprijin misiunii educative a familiilor, îndeosebi prin cateheza de inițiere. Pentru a favoriza o educație integrală, avem nevoie să reînsuflețim simbioza dintre familii și comunitatea parohială, creștină. Trebuie evidențiat importanța educației religioase în școli, dar și a școlilor creștine, care au o menire vitală în asistența dată părinților în datoria de a-și educa copiii. Școlile ortodoxe ar trebui să fie încurajate în misiunea lor de a-i ajuta pe elevi să crească ca persoane care pot vedea lumea prin privirea iubitoare a lui Iisus Hristos și care înțeleg viața ca o chemare de a-L sluji pe Dumnezeu.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni