Contele de Saint-Aulaire, un prieten uitat al României

de Victor Sava

Cred că în toate manualele şcolare este amintit rolul Misiunii Franceze din România, pe parcursul Primului Război Mondial. După cum bine se ştie, generarul Henri Mathias Berthelot era şeful acesteia.
De-a lungul timpului România a perpetuat imaginea acestuia ca fiind unul dintre cei mai de seamă prieteni ai ţării noastre. Generalul a beneficiat de numeroase onoruri şi semne de bunăvoinţă din partea Statului Român atât în timpul vieţii, cât şi ulterior. Astăzi toţi ştim de aportul adus de acesta la făurirea României Mari.
Din lectura jurnalului şi a corespondenţei generalului Berthelot reiese nu atât dragostea lui faţă de români, ci mai de grabă datoria faţă de Franţa şi interesele acesteia. În corespondenţa intimă acesta îşi varsă de nenumărate ori nemultumirea faţă de români şi regretă misiunea avută pe aceste meleaguri. Se poate lesne observa că generalul sprijină armata română din perspectiva interesului nemijlocit pe care Franţa îl avea în acest colţ de lume.
Comemorarea centenarului Primului Război Mondial a oferit prilejul unor edituri româneşti de a publica memoriile unor personalităţi din acele vremuri. Printre acestea se numără şi memoriile lui Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, ambasador al Franţei în România între anii 1916-1920. Acesta provenea dintr-o veche familie bretonă, care la Revoluţia Franceză a avut mult de suferit. Cariera de diplomat îl poartă prin diferite părţi ale lumii (Nordul Africii, America Latină, Imperiul Austro-Ungar, Maroc, România, Spania şi Marea Britanie). Din cauza integrităţii morale, dar şi a adversităţii faţă de comunişti şi masoni, contele este silit să părăsească lumea diplomaţiei în 1924 când la conducerea Franţei ajunge „cartelul stângilor”. Ulterior se dedică unor demersuri editoriale, publicând biografiile unor personalităţi marcante ale Franţei. Totodată va ocupa postul de director al prestigioasei reviste Revue d’histoire diplomatique şi va publica diverse editoriale în Le Figaro.
În timpul misiunii în România eroul nostru întreţine relaţii foarte strânse cu personajele importante ale ţării, devenind confidentul lui Ion I. C. Brătianu, al regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Deşi pe parcursul celor patru ani petrecuţi pe meleagurile ţării noastre a apărat prestigiul şi interesele Franţei cu mult succes, nu a putut să facă abstracţie de nedreptăţile făcute României de către aliaţi. Cu multe prilejuri diplomatul francez încearcă să suplinească promisiunile deşarte ale Franţei, Angliei şi Rusiei făcute la intrarea în război. Atrage oficial atenţia superiorilor în nenumărate rânduri de lipsa ajutorului oferit României. De asemenea încearcă să convingă Parisul de incompetenţa generalului Sarrail, care ar fi trebuit să pornească ofensiva asupra Bulgariei cu puţin timp înaintea intrării noastre în război. Aici trebuie spus că ofensiva porneşte abia în toamna anului 1918, odată cu schimbarea lui Sarrail.  Pe lângă acestea, semnalează Franţei numeroasele abuzuri, violenţe şi furturi provocate României de aliatul rus. Acesta denunţă adversitatea ruşilor faţă de guvernul şi poporul român şi intenţiile Moscovei de a sacrifica România. Odată declanşată Revoluţia Rusă, apoi cea Bolşevică, toţi aliaţii sunt avertizaţi de intenţiile păguboase ale comuniştilor. Totodată susţine, împotriva voinţei exprese a lui Clemenceau (prim-ministrul Franţei la acea dată), încheierea armistiţiului dintre guvernul român şi puterile centrale. La încheierea păcii de la Paris, acelaşi neobosit conte de Saint-Aulaire încearcă prin mijloacele sale să promoveze interesele României.
De la începutul misiunii lui în România încearcă să sprijine acţiunile guvernului Brătianu şi a regelui Ferdinand, părându-i-se în consonanţă cu interesele ţării sale. Toate aceste intervenţii oficiale, care atrăgeau atenţia asupra nerespectării promisiunilor făcute către români, au deranjat profund marile puteri. Din aceste motive relaţia diplomatului cu Clemenceau a fost zbuciumată.
Cunoscând destinul contelui de Saint-Aulaire ne putem da seama de marea nedreptate făcută de istorie acestui adevărat prieten al României. În toate discuţiile, în toate manualele şcolare doar Berthelot este prezent, numele lui Saint-Aulaire nu este pomenit în nici o împrejurare.
Poate ar fi bine să rememorăm un episod din istoria ţării noastre pentru a judeca lucrurile la adevarata lor valoare. Spre sfârşitul anului 1917 România se afla la capătul puterilor. Ajutorul aliat nu venea, iar debandata din Rusia provocată de bolşevici a îndemnat armatele ruseşti aflate pe teritoriul Moldovei să jefuiască întreaga ţară. Astfel că bolşevicii au urzit numeroase planuri de asasinare a regelui Ferdinand, dorind schimbarea regimului politic. În aceste tragice condiţii, România avea trei alternative. Retra­- gerea în plină iarnă a întregii armate şi a clasei politice în zona Odesa, de unde să continue lupta împotriva Puterilor Centrale, să reziste până la ultimul om în zona ce a fost denumită „triunghiul morţii”, ori să încheie un armistiţiu cu duşmanul. Dintre variantele expuse, încheierea unui armistiţiu era de preferat, fapt ce s-a şi petrecut. În aceste condiţii Berthelot susţinea, ca un bun francez şi atât, sacrificarea României prin lupta până la ultimul om. În schimb Saint-Aulaire, ca adevărat prieten al României, a susţinut armistiţiul şi a militat pe lângă guvernele aliate pentru a explica acest fapt.
Toate cele expuse mai sus ne îndeamnă să reconsiderăm personalitatea contelui de Saint-Aulaire, un diplomat de mare ţinută intelectuală şi morală, care a fost unul dintre puţinii prieteni ai României.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni