Când frumuseţea moare

de Paul Krizner

Nu se urâţeşte pământul de unul singur, ci datorită mie, datorită ţie, poate chiar datorită lor, datorită tuturor în parte, pentru că ce era frumos odinioară şi „bune foarte”, acum au fost mutilate de indiferentismul nostru. Când frumuseţea moare din lucruri, din fapte, din oameni, toate se întorc de la faţa lui Dumnezeu, toate merg spre urâţire inevitabilă, ca un bulgăre de zăpadă ce primeşte noi dimensiuni cu fiecare rotire, cu fiecare clipă, ajungând să creeze o lume a eului propriu, a negurii, a întunericului, de fapt a imperiului întunericului, care vrea doar în jurul lui să fie suspin. Frumuseţea aceea celestă ca un atribut a lui Dumnezeu, oarecum se pierde în oameni, frumuseţea angelică nealterată moare uneori în noi, iar pentru a nu ne vedea goi pe dinăuntru, cosmetizăm exteriorul. Îmi aduc aminte de o secvenţă din romanul Parfumul scris de Patrik Suskind, apărut pentru prima dată în Elveţia anului 1985, când acel tânăr parfumeur Jean-Baptiste Grenouille, obsedat de descoperirea parfumului ideal ce depăşea orice excitare a simţului afrodiziac, ajunge să fie condamnat la moarte în urma crimelor săvârşite, însă în acel moment scoate o sticluţă cu parfum, toarnă pe o batistă din această esenţă, face mici valuri prin mulţimea adunată, iar după câteva clipe toţi încep să-l aclame, adorându-l, până şi cardinalul îl vede atât de frumos, de parcă ar fi un înger, în condiţiile în care el era un monstru cu faţă de om. Din acest pasaj se observă cel puţin două aspecte. În primul rând, euforia din acea piaţă ce i-a făcut pe toţi să trăiască senzaţia unei frumuseţi a erosului, a omului prin acoperirea unei cercetări umane, iar în al doilea rând, senzaţia unei frumuseţi indusă de parfum ce l-a zeificat pe acel tânăr. Când frumuseţea moare în noi este primul moment când nu o percepem în deplinătatea ei şi încercăm să căutăm tot felul de metode pentru a înşela prin apariţie frumuseţea exterioară. Lucrurile efemere, trecătoare au frumuseţea lor, fiind o picătură din frumuseţea lui Dumnezeu, pe care o percepem în parte atâta vreme cât suntem în trup. Ori, dacă te bucuri de o floare, de un parc tomnatic, de o primăvară însorită sau de o carte în care găseşti amintite aspecte ale frumuseţii, atunci cum să nu te bucuri de frumuseţea lui Dumnezeu, ce în tine apare ca o reflecţie pentru că, nu uita, tu eşti creat după chipul Lui „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facere I, 27), şi, totuşi, cu timpul, frumuseţea ta exterioară se alterează şi, poate, uneori, şi frumuseţea lăuntrică. Frumuseţea lui Dumnezeu rămâne veşnic în creaţie, ca de altfel şi purtarea Sa de grijă, însă nu o impune ca stare, ci o propune ca un mod de viaţă; totul însă depinde de opţiunea noastră personală, de ceea ce vrem să fim şi să trăim. Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Când te gândeşti la un eveniment neplăcut din viaţa ta, frumuseţea şi seninătatea chipului tău se transformă, se schimbă, se întristează; când însă te gândeşti la o persoană pentru care ai da şi fericirea ta, văzându-o pe ea fericită, atunci chipul tău se înfrumuseţează, se luminează, se deschide, pentru că acolo apare dragostea, acel sentiment care-l înfrumuseţează pe orice om.
Când frumuseţea, însă, moare, ea moare în toate, în toate domeniile: în artă, în muzică, în credinţă, ca mai apoi să moară şi în om. Iar rezultatul este cel pe care îl vedem azi, zi de zi. Moare pentru că omul s-a alterat, nemaiînţelegând frumosul divin şi chiar cel sofianic şi atunci îl înlocuieşte cu tot felul de improvizaţii. Dacă am vorbi de perioada iluministă, am putea vedea cu ochiul liber diferenţa izbitoare dintr-o operă de artă de atunci şi kitsch-ul de azi. Muzica este vibraţia care trebuie să te înalţe şi nu să te ducă într-o stare de agitaţie, iar credinţa să te înfrumuseţeze la suflet, nu să te omoare. Chiar Mântuitorul Hristos spunea „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.” (Ioan XVI, 2). Păi Dumnezeul nostru nu este al jertfei omeneşti, s-a terminat epoca aceea în care dacă-l omorai pe aproapele tău aduceai jertfă unui Dumnezeu plin de mister.
La nivel de individ, frumuseţea moare datorită stărilor lăuntrice, poate uneori cauzate de factori externi – dezamăgiri, drame personale, suferinţe interminabile, inimi frânte, lacrimi şi suspin, boală – toate acestea înnegresc sufletul omului dacă nu trăieşte cu dragoste faţă de toţi, dar oare poţi să mai trăieşti altfel decât o cer interesele societăţii de azi? Oare nu eşti deplasat iubind, când lumea valorifică ura? Oare nu eşti considerat de o cultură mediocră vorbind despre Dumnezeu sau despre frumuseţea unei vieţi unde nu banul are valoare, ci sufletul? Cu siguranţă vei fi „răstignit”, însă un lucru este cât se poate de sigur, cum spune chiar Domnul Hristos „dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său, însă cum nu sunteţi din lume …” (Ioan XV, 19).
Moartea unei frumuseţi efemere este vizibilă în faţa unui sarcofag şi vezi că realităţile sunt altele, observând chipul cel de odinioară cum se alterează – „în mormânt frumuseţea zăcând fără suflare” – şi te întrebi oare totul se rezumă până la groapă, oare viaţa este doar atât? Dacă da, pare sinistru. Însă, inevitabil, realitatea existenţială a omului este alta; ortodoxia te învaţă că viaţa veşnică începe abia din acest moment, când iese la iveală frumuseţea sufletului care a pătimit pe drumul vieţii. Acum este momentul când devine liber sub cer, ca mai apoi să se bucure de toată frumuseţea raiului.
Un lucru este cert, frumuseţi sunt la tot pasul, dar ochi care să le vadă sunt tot mai puţini.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni