„Poteci spre pajiștile cerului”, un roman al inițierii omului în procesul de purificare sufletească

Paul Constantin Ionescu este arădean și își face debutul într-ale scrisului prin volumul „Poteci spre pajiștile Cerului”, apărut la Editura Tiparnița, Arad, 2017. Prefațatoarea C. M. Vărnoagă orientează interesul cititorului, punctând următoa­- rele repere: roman autobiografic; Picotin, personajul, e autorul; „organizator de excursii în zone montane și în locurile sacre ale românilor din punct de vedere istoric și religios”; există „nenumărate praguri psihologice și spirituale”. Asemenea grile de lectură sunt utile pentru unii și derutante pentru alții. De aceea, e mai potrivit ca prefața să fie parcursă după finalul lecturii „potecilor spre pajiștile Cerului” spre a nu se induce o influențare a semnificațiilor textului.
Impresii de excursionist
Cele 540 pagini, grupate în 37 de capitole, prezintă un fel de impresii de excursionist în tot atâtea locuri exotice din țara noastră cu toponimii identificate, deci cunoscute. Asemenea unui ghid geografic, Picotin, alias autorul, explică trasee turistice, marchează timpul și distanțele dintre obiective, dă indicații privind comportamentul și atitudinea „turiștilor”, atrage atenția asupra dificultăților și riscurilor celor ce s-ar încumeta la asemenea experiențe și își exprimă intens trăirile sufletești. Cabane, vîrfuri montane cunoscute, peșteri, cetăți, schituri și mănăstiri din munții Retezat, Bușteni, Piatra Craiului, Zărand, Godeanu, Rarău etc. devin personaje cu care Picotin intră într-un dialog poematic.
Atunci, ce argumente au cele două femei (prefațatoarea și poeta Ligia Holuță, pe copertă) să încadreze textul în categoria literară a „romanului”? Romanul este o nara­țiune cu întâmplări și personaje, ori după punctările de mai sus, textul excelează într-o descriere mai mult geografică decât narativă, mai mult obiectivă decât afectivă. Și totuși, se întreabă L. Holuță: „Ce caută omul pe munte?”; răspunde: „se caută pe sine, să dezlege taina vieții, taina morții, taina nemuririi”. „Pe drumul său inițiatic, îl călăuzesc vârfuri de munte, văi, pajiști înierbate, cascade, peșteri, sanctuare dacice, vechi castele medievale, mănăstiri, cio­- bani, plugari, călugări și călugărițe, suflete de daci nemuritori”. Acești actanți pe rând devin personaje, angajate în întâmplări, în fapte ce se intersectează cu căutările ritualice ale lui Picotin. Deci putem vorbi de arhitectura unui roman, un roman al inițierii omului în procesul de purificare sufletească. Mai mult un final apoteotic revalorizează cultura imaginarului, prin intermediul unei alegorii a salvării umanității cuprinsă de rinocerizarea tehnicismului. Capitolele „Imaginile infinitei liniști”, „Semin­țele timpului” și „Poiana sufletelor” se constituie într-o măreață parabolă cu mireasmă teologică, prezentând un ritual de inițiere, având ca maestru un călugăr, prin decuparea sufletului curat și îmbălsămat de iubire de trupul irizat de păcatele lumești. Geometria construirii mitului intrării în Grădina Raiului („pajiștile Cerului”) și motivul salvării omenirii, cangrenată de forțe oculte, întrețin nostalgia paradisiacă, aspirația spre o lume creștinată. Numai călătoriile inițiatice pregătesc drumul spre regenerare spirituală, prin energizare. Prin iubire și gândire pozitivă, ar fi ideea cărții, omul purificat prin credință creștină capătă puterea de a salva omenirea de la decăderea deplină în răutate.
O carte savuroasă
Deși e carte de debut, textul are savoare, inducând bucuria lecturii, plăcerea descoperirii unor frumuseți naturale predominant sacre și energetice. Picotin însuși devine un pătimaș pasionat în observarea atentă a peisajului, al elementelor care-l alcătuiesc, emanând un sentiment de prețuire, iubire și respect pentru atâtea frumuseți alăturate nouă, pe lângă care trecem grăbiți, nerăbdători și indiferenți. Cartea cochetează cu o calmă îmbinare a mărturiilor descriptive cu imaginația și fantazarea, întreținute de o psihologie a individului care aspira la purificare prin intermediului aerului tare al înălțimilor.
Cine citește cartea apucă virtual spre o potecă spre Pajiștile Cerului, un loc al dragostei, al luminii pure și păcii divine, unde Picotin ajuns rostește „Bună dimineață, viață!”. Scriitorul este un fel de guru al ini­țierii. Volumul „Pași spre pajiștile Cerului” dispune de aproape toate ingredientele pentru a fi calificat o scriere literară.
Anton Ilica



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni