Pericolul unei centralizări excesive

Aş dori să trec de disputa politică, de lupta pentru capitalul de imagine (în fond lupta pentru putere, în perspectiva alegerilor ce urmează) care înconjoară subiectul legat de prevederile fiscale pe care guvernarea plănuieşte să le implementeze. Mult mai interesant este impactul – direct şi indirect – asupra mediului de afaceri şi determinant asupra populaţiei.
Dacă aplecăm urechea înspre guvernanţi, aceştia afirmă că noile prevederi vor fi în beneficiul populaţiei, a celor mulţi şi – din păcate pentru români şi România – cu un nivel de trai uneori la limita subzistenţei. Dincolo, opoziţia consideră că, prin măsurile pe care guvernul vrea să le adopte sau le-a adoptat deja – scăderea procentuală a impozitului pe venit, de la 16 la 10, eliminarea unor impozite, cât şi creşterile salariale exponenţiale în sectorul bugetar – vor sărăci bugetele locale şi asta înseamnă, într-o previziune sumbră, o reacţie în lanţ: lipsa banilor pentru investiţii, uneori chiar şi incapacitatea de a co-finanţa proiecte cu finanţare europeană, un regres economic dacă administraţia nu mai investeşte şi, ca un capăt al acestui adevărat lanţ trofic, o scădere a nivelului de trai. Fiecare parte cu variantele ei, fiecare cu dreptatea ei.
Din punctul meu de vedere, pe lângă aceste posibile scenarii (chiar foarte probabile, ca un mixt al dreptăţii fiecăruia) un alt mare pericol pândeşte România: centralismul!!! După modelele imperialiste sau comuniste, măsurile care ne pândesc de la 1 ianuarie 2018 vor duce la un centralism accentuat. Decizia va fi luată la Centru, de un „tătuc” sau de un grup de tătuci, reuniţi într-un partid ori, după un model tot mai prezent în lume, de un grup oligarhic şi transpartinic.
Sunt un euromoderat – nici entuziast, nici sceptic – dar strădaniile Uniunii Europene de a încuraja autonomia locală şi principiul subsidiarităţii (luarea deciziilor cât mai aproape de cetăţean de către forul administrativ care este cel mai apropiat de aceştia) mi se par cea mai bună soluţie pentru dezvoltare. Centralismul, în schimb, înseamnă că deciziile se iau departe de cetăţean, uneori din birou, fără a se şti priorităţile reale ale cetăţeanului, alteori fără a se ţine cont de aceste priorităţi. Cu alte cuvinte discreţionar. Se vor putea dezvolta, astfel, clientelismul de partid (sau transpartinic, după cum arătam) bazat pe alte reguli decât cele ale meritocraţiei.
Un exemplu elocvent pentru a arăta de ce este centralismul păgubos (încă şi acum) se desfăşoară sub ochii noştri. După 28 de ani de la Revoluţie, încă vedem diferenţele enorme dintre Centru şi „periferie” sau teritoriu. Cu toate strădaniile şi deschiderea unor oraşe (mari şi importante, deschise şi cu istorie proprie incontestabilă) precum Iaşi, Cluj sau Timişoara, încă acestea nu concurează în mod real cu Bucureş­tiul, ci doar parţial, doar pe nişe. Dacă vorbim de Germania, nu există numai Berlin, ci şi München, Hamburg sau Frankfurt, În Franţa avem Paris, dar şi Marsilia, în Spania Madrid, dar şi Barcelona, în Italia Roma, dar şi Milano sau Torino (vestita Padania), în fine în Anglia nu doar Londra, ci şi Manchester sau Liverpool.
Mergând un „etaj” mai jos, şi Aradul suferă de acest centralism comunist. Municipiul are 140.000 de locuitori, iar comunitatea cea mai apropiată – Pecica, Sântana sau Vladimirescu – nu depăşesc 15.000. Şi acum foarte multe probleme ce ar trebui rezolvate „acasă” îşi găsesc soluţionarea în municipiu.
Nu-mi doresc centralism, nu-mi doresc ca 60-75% din ceea ce produce Aradul să se ducă direct la Bucureşti, iar când e vorba să se întoarcă, atunci să rămână în pixul unui premier ce va ţine cu judeţului lui de baştină sau cu interesele care-l conduc şi l-au propulsat. Azi premierul e din Brăila, „ieri” a fost din Târgu Jiu, „alaltăieri” din Cluj ş.a.m.d., dar dacă mâine Aradul ar da un premier tot nu ar fi bine. Nu e vorba de binele arădenilor, ci de un bine general, bazat pe principii echitate şi meritocraţie. Trebuie să ţinem cont, într-adevăr şi de solidaritate, să avem în vedere şi judeţele/regiunile mai sărace, dar să primeze strădania celor care contribuie mai mult la „coşul general”. Or, prin centralism, tocmai această meritocraţie – principiu des vehiculat, dar rareori respectat – este în pericol. De aici ar trebui să înceapă „războiul” actorilor politici…