Regele a murit! Şi-atât…

Dictonul spune altceva. Le roi est mort. Vive le roi (mulţumesc google translate!). În România nu se poate folosi decât prima parte a expresiei. Aceea că Regele a murit. În rest… doar speculaţii, subiecte mediatice, variante care mai de care mai fanteziste, dar cu iz (unul mic şi-acela) de veridicitate, ca-n romanele lui Dan Brown, alea cu tentă religioasă.
Totul a început, de fapt, cu sfârşitul. Cu sfârşitul regelui, subiectul escaladând pe măsură ce întreaga ceremonie funerară se apropia de apogeu, adică de înmormântarea efectivă. Toate, absolut toate televiziunile evocau personalitatea şi rolul lui Mihai I în istorie, de-a lungul vieţii. Şi, de asemenea, toate televiziunile subliniau apropierea poporului de Rege, prin prezenţa a aproape un milion de participanţi la funeralii. Implicit, s-a indus ideea de apropiere a poporului de monarhie, chiar o dorinţă de a reinstaura această formă de guvernare.
Pasul următor a fost făcut aproape logic. Deşi nu există – constituţional vorbind – un Tron al României, deşi nu se întrevede nicidecum schimbarea formei de guvernământ din republică în monarhie, deşi acel milion de oameni – chiar dacă ar fi fost toţi regalişti, cu toate că mulţi, foarte mulţi, au venit din curiozitate sau din respect, nu dintr-o dorinţă politică – nu înseamnă o majoritate în România, cu toate acestea s-a creat o adevărată psihoză despre cine ar putea/trebui să fie următorul rege al României.
Sigur, ca story, ca subiect de presă, sună bine să-l „vezi” pe prinţul Charles succesorul peste timp al lui Mihai sau să-l „vezi” pe prinţul Nicolae cum îşi recapătă drepturile după un „război” fratricid – mai precis mătuşa, dar aţi prins ideea – demn de romanele de capă şi spadă ale lui Feval sau Dumas. Ştiu, înţeleg, parţial accept că se face rating pe asemenea subiecte, dar totul rămâne la stadiu de rating, de subiect. Însă, nu numai…
Prin forţarea acestui subiect – monarhie în România – cu ramificaţii multiple, în funcţie de imaginaţie şi inspiraţie, Casa Regală din România este în pericol de a fi defăimată. Logica mea e simplă. Oricât de utopică ar fi reinstaurarea monarhiei, tot lasă o rumoare în rândul politicienilor, că doar nu iese fum(igenă) fără foc. Iar politicienii – unii dintre ei, ca să nu generalizez – vor simţi un oareşce pericol sau vor anticipa eventualul pericol. Iar modul acestora de (contra)atac este simplu, des utilizat: denigrarea!
Prevăd că după o perioadă de „armistiţiu”, cifrată undeva la o lună, maxim o lună jumate, va începe o adevărată campanie de presă împotriva Casei Regale. Prevăd, presimt, dar nu-mi doresc. În schimb, cunosc bunul obicei mioritico-levantin, de a mânji cu rahat ceva ori pe cineva de fiecare dată când se adulmecă vreun pericol. Casa Regală nu va fi o excepţie şi, din păcate, presa nu trebuie nici măcar să scormonească mult. Se vor relua subiectele legate de Casa Regală, ce au făcut subiectul presei în trecut, se va încerca minimalizarea rolului Regelui în istoria României, se va face tot posibilul ca să se dilueze ideea de monarhie.
Tocmai de aceea titram: Regele a murit! Lăsaţi-o aşa, pentru că orice încercare de promovare a monarhiei va avea ca replică înzecită denigrarea acesteia. Şi – cu toate că nu sunt regalist – consider că Regele chiar nu merită să fie (re)introdus într-o bălăcăreală publică. Lăsaţi-l să se odihnească în linişte, departe de răutăţile lumeşti!