A fi sau a nu fi naționalist în… Anul Centenarului?

Am făcut, noi, românii, ce-am făcut și am reușit, în ciuda tuturor greutăților, în ciuda tuturor vicisitudinilor, în ciuda tuturor „prietenilor” care în față ne spun că ne doresc tot binele din lume și ne dau sfaturi cum să facem ca să-l obținem,  iar pe la spate ne lovesc ori de câte ori prind ocazia, să ajungem în anul 2018, Anul Centenarului României.
Că tot ne aflăm la început de an, stau și mă întreb, parafrazându-l pe Shakespeare: „A fi sau a nu fi naționalist în… Anul Centenarului?
Dar ce este naționalismul? Conform dexonline, este vorba despre o  ideologie și o politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale (sursa DEX 09 – 2009). Cu câțiva ani mai devreme însă, în 1998, naționalismul era definit ca fiind o doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale, iar în perioada anilor ‘50, când și Moscova și internaționalismul proletar dădeau ora exactă la București, naționalismul era văzut ca o ideologie și politică reacționară care susține interesele burgheziei exploatatoare, prezentîndu-le ca interese ale întregii națiuni, cu scopul de a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare, instigînd la ură națională, la asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale. În 1939 însă, „naționalizmul” era definit simplu ca fiind „caracteru de a-țĭ ĭubi națiunea ta, patriotizm”. Trebuie spus însă că atât pe vremea comuniștilor, cât și după Revoluție, naționalismul a fost definit, în nenumărate rânduri ca ceva rău, pentru că ar ațâța ura și neîncrederea între diferite naționalități. Cu siguranță, un astfel de naționalism nu este bun nici în 2018, după cum nu a fost bun nici în 1918, nici în anii ‘30, nici în anii ‘40, nici în anii ‘90. Dar cu totul altfel stau lucrurile dacă naționalismul este înțeles ca dragoste de patrie, de păstrare a identității românești ortodoxe, în cazul românilor, de păstrare a tradițiilor seculare, de dorința de a trăi într-o țară reîntregită, precum cea care a apărut pe harta Europei la 1918, și de ce nu, bine condusă…
Din păcate, în momentul de față am fost invadați de tot felul de propovăduitori ai internaționalismului, tot felul de oengiști plătiți din străinătate, cărora le pute tot ceea ce este românesc, iar când se vorbește despre România Mare strâmbă din nas mai ceva decât se strâmba idolul lor Soros, adolescent fiind, când era nevoit să participe la confiscarea averilor evreilor pentru a supraviețui în Ungaria lui Horthy. Sau poate atunci nu strâmba din nas, dar mai târziu cu siguranță a făcut-o că așa era corect din punct de vedere politic.
Din punctul meu de vedere, acum, în 2018, când și americanii, și europenii, și chinezii, și francezii, și germanii, și englezii, și românii s-au maturizat din punct de vedere al concepției despre lumea și viață, sau cel puțin așa ar fi fost normal să se întâmple, nu ar trebui să fie mari divergențe între un naționalist și un internaționalist. Nu de alta, dar variantele extreme ale celor două concepte ar cam fi trebuit să fie aruncate de mult la groapa de gunoi a istoriei, unde au ajuns pe rând Hitler, Stalin și alții ca ei. Din punctul meu de vedere nu este nimic rău să îți iubești în primul rând țara, să aperi în primul rând interesele țării tale și abia apoi să te gândești la Uniunea Europeană sau la alte concepte și structuri care vin cu avantajele și dezavantajele lor. Unde mai pui că fără naționalismul lui Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Ioan Suciu, Iancu Flondor, Ion Inculeț și a altora ca ei, România Mare ar fi rămas doar un vis.